Durerea vine din obsesie

Mărturisesc că uneori mi-e tare dor să mai călătoresc cu trenul. E-n firea noastră omenească să vrem mereu ce nu avem sau nu putem. Tot aşa de firesc o să vină şi întrebarea: – Ce sau cine te opreşte? Nu altceva decât lipsa mea de umor, adică a unui antidot, a unei terapii, a unui mod de a para surâzător glumele proaste ale soartei. Pentru că nu putem de cele mai multe ori schimba realitatea, nu ne rămâne decât să schimbăm felul de a o vedea. Cum să-ţi păstrezi umorul când trăieşti acum, aici? Cum să-ţi păstrezi umorul când plânsul pândeşte mereu ochiul lumii? Şi, pe urmă, marele Homer spunea că „râsul e apanajul zeilor“. Sfidând toate informaţiile cu care ne înarmează presa în mod constant, cum că numai condiţii pentru călătorit nu am avea în trenuri, am ales în final această opţiune.
După goana nebună a acestei veri când deasupra asfaltului, de atâta căldură, aveam impresia că dansează fata morgana, a venit şi o zi magnifică de toamnă când mi-am spus în sinea mea: în viaţă trebuie să mergi nu să alergi. Şi, aşa, într-o după amiază de octombrie m-am prezentat la un ghişeu de gară, am cumpărat un bilet şi cu o nelinişte adolescentină am aşteptat să urc în trenul care avea să mă ducă spre locurile natale. Nici pe departe nu era un motiv de bucurie.
Mai trece un timp. Şi tot mai greu. Mă uit la ceas. În jurul meu, lume. Ciudată. Trenuri sosesc, trenuri pleacă. Miros de şină. Despărţiri, îmbrăţişări, promisiuni, incertitudini, împăcări, răspunsuri sau cum îmi place să spun: aici se ţes mereu poveşti de viaţă. Martore mute sunt gările care rabdă perfidele noastre chinuri şi par să spună: – Nu-i vina noastră că nu a fost să fie...
Părerea mea este că oamenii nu au un timp al lor. Timpul îşi are oamenii lui. Şi aveam să mă conving de acest lucru imediat ce soseam la destinaţie.
Mi-au fost de-ajuns doar 30 de minute să-i privesc pe cei ce trec prin timp unii pe lângă alţii şi să constat că plânsul chiar de vine e nestatornic, că suferinţa e pasageră, că vorbirea de cele mai multe ori e noroioasă, că inima a devenit un vas de pământ gata să primească gândurile noastre.
Doar vocea stridentă şi cadenţată a celei de la informaţii care anunţa sosirea trenului meu m-a smuls dintre privirile călătorilor pe drumuri neştiute, care păreau tot mai blazaţi şi dădeau senzaţia că nu mai ştiu nici cine sunt, nici de unde vin sau pleacă, ci, doar că viaţa li-e tot mai plină de nimic.
Cu resemnarea celor ce urma să găsesc într-un compartiment de tren în scurta mea călătorie de vreo 2 ore, am urcat şi m-am aşezat cu gândul la toamna care mi-a adus mereu numai tristeţi, începuturi sau sfârşituri. V-am spus vreodată că ochii mei au plâns cel mai mult toamna? V-am spus vreodată că burniţa toamnelor reci îmi bântuie sufletul ca o dulce otravă? V-am spus vreodată că ceaţa toamnei parcă e crescută din mine, că mă dor ploile care se-ntorc iar şi iar, soarele mai mic şi norii opaci, că mă dor spinii care iau locul florilor, că mă dor frunzele uscate care ţipă sub tălpile mele? V-am spus vreodată că mă dor toamnele?
Trenul lasă în urmă decorul priveliştii din care nu lipseşte Mureşul. Instantaneu îmi amintesc de legenda celor două râuri, Mureş şi Olt. Aşa îi chema pe fiii duşi în căutarea tatălui lor, un împărat plecat la război. Feluriţi la gânduri şi la fire. Unul liniştit ca noaptea paşnică, Mureşul, iar celălalt, Oltul, iute şi aprig. Nici n-au plecat bine din pragul casei că n-au ascultat de sfatul împărătesei să fie mereu împreună. Unul a luat-o spre miazănoapte şi altul spre miazăzi. Dar Mureşului i s-a facut dor de fratele lui Oltul şi întristat s-a întors spre miazăzi sa-l afle. Nu l-a mai aflat, ba s-a şi rătăcit, dar şi-a continuat drumul tot cu inima liniştită şi în pace. Împărăteasa a alergat să le curme drumul, dar zadarnic. N-a mai fost chip să-i ajungă, pentru că mergeau în părţi diferite.
Pierdută printre gânduri şi-n faţă cu un amurg portocaliu, iată-mă ajunsă la destinaţie. Oraşul tinereţii mele.
– Taxi! Vă rog să mă duceţi la Spitalul Municipal. Da. La spitalul în care pe unul dintre paturi îşi trăia suferinţa cu demnitate tăicuţul meu. În ultimii ani am fost mereu în preajma lui şi nu ştiu să spun ce-am fost, şi-acum ce sunt, dar am simţit mereu din palidele lui priviri că-i de-ajuns să mă vadă şi să mă strângă la piept, ca mereu să se reîntoarcă din ghearele morţii. Şi, aşa, la ceas de seară mi-a făcut o mărturisire: – Ascultă fata tatii! De câte ori tatăl meu şi bunicul tău se îmbolnăvea mă duceam degrabă la căpătâiul lui. Şi-mi spunea mereu acelaşi lucru: – Fiule am să mor cu durere în suflet. Că nu te-am avut aproape atât cât aş fi vrut!
Doctore! Dacă în acea seară ai fi fost de gardă ţi-aş fi spus o poveste de viaţă, iubire şi respect dintre un tată şi o fiică. Acea fiică pentru care într-o primăvară tare geroasă, demult, tatăl ei, bărbatul de astăzi de pe patul de spital, a mers mai mult de 20 de kilometri prin nămeţi mari şi viscol ca să ajungă la ea cât mai repede cu un ou roşu de Paşti şi o bucată de cozonac. Să nu fie singură şi tristă atunci, când la rândul ei, stătea tot pe un pat de spital. Tot cu o problemă de viaţă.
Dar nu meriţi doctore! E prea sfântă această poveste pentru mine şi viaţa mea. Şi, după cum scriam mai sus, timpul îşi are oamenii lui. Şi acest timp e al tău. Mă doare povara jocului netot pe care-l faci şi în care ai fost predestinat atunci când îţi priveşti bolnavii nu ca pe nişte pacienţi ci ca pe nişte dosare. Cum ai putut să-i grăieşti măicuţii mele triste şi făr de sprijin în acel moment când gâtuită te-a rugat: – D-le doctor faceţi ceva că moare sub ochii mei! I-ai răspuns: – Să moară! – Domnule doctor e foarte slăbit şi cade imediat: – Să cadă! – Domnule doctor cum să-i spun fetii mele că tăicuţul ei s-ar putea să n-o mai vadă? – O să se resemneze!
Doctore, doar tu, acel doctor ce-ai venit din lumea umbrelor fără fiinţă ştiai că durerea vine din obsesie? Eu nu m-am resemnat nicicând şi nici nu pot. Mă întreb tot mai des: Cum va fi lumea mea fără bătrânul meu tată?
Da. De asta mă dor toamnele pentru că îmi stăruie în minte că au ceva cu mine! De ce doctore ai apărut în această toamnă? De ce mi-ai întărit obsesia că toamnele mă dor tot mai mult şi că viaţa îmi va cere într-o zi socoteală? Zi de toamnă! Fii mai înţelept. Nici tu nu vei scăpa. Nici măcar de propria-ţi conştiinţă, care-ţi va şopti şi ţie peste un timp că această minune primită în dar se cheamă viaţă! Iar tu, uneori, poţi fii făcător de minuni! Şi ce mult mi-ar fi plăcut să te numeşti... doctor Mureş!

Ultimul crin regal

În vara în care am împlinit 15 ani am petrecut o vacanţă pe care nu am uitat-o niciodată. Şi au trecut destui ani de atunci.
Dimineaţă de august. Vă rog să opriţi aici îi ceru o fetişcană şoferului de autobuz. Mulţumesc şi drum bun.
Odată coborâtă din autobuz, fata îşi lăsă pentru moment bagajul lângă fântâna cu cumpănă, care a momit de departe călătorii însetaţi de apa vieţii. Ştia de mulţi ani fântâna, iar ciutura ei nu se golea niciodată. Că, aşa o lăsau trecătorii, mereu plină, pentru cei care urmau să facă popas, şi abia pe urmă plecau tihniţi spre treburile lor.
Simţii cum îi iau foc obrajii şi cum o cuprinde fiorul când îşi văzu bunica înaintea porţii. O aştepta. O femeie trecută de 70 de ani, înaltă şi uşor adusă de spate, cu ochii obosiţi de deceniile care au trecut peste ei, dar nu lipsiţi de frumuseţea, la care vremea parcă se încăpăţâna să nu-şi ceară tributul. Dar, mereu trişti. Calmul şi sensibilitatea, limpezimea cu care îi explica de ce are voie să facă asta şi cealaltă nu, vorba apăsată şi firea ei domoală de ardeleancă i-au hrănit amintirile de peste ani, căci Doamne, a iubit-o ca pe o sfântă şi infinite bucurii a trăit pe lângă ea.
Luă în cătare dealul pe care se afla casa bunicii şi o prinse dorinţa să-şi întindă braţele ca şi când ar fi vrut să cuprindă toată pădurea ce o înconjura, cu cerul ei de deasupra cu tot. Căsuţa veche de peste 100 de ani din locul acela cald şi liniştit, cu prispă şi târnaţ, dăinuie şi astăzi ca o binecuvântare în vârf de deal, cu toate amintirile generaţiilor care au împărtăşit sensurile acestei lumi. Vacanţele copilăriei şi le-a consumat aici, una câte una, cocoţată prin copaci după câte un măr sau ou de guguştiuc, alergând după fluturi, dar şi petrecând cu privirea pe Firica din ogradă, că aşa o chema pe joiana cu ochii mari şi blânzi, care pleca în fiecare dimineaţă cu cireada către paşunea satului, însoţită de un om mai mult bătrân decât tânăr şi mai mult ungur decât român. Nu era pe lume bucurie mai mare, când se apropia seara, iar de acolo din vârf de deal zărea silueta ei legănată care-şi purta anevoie picioarele către casă, pentru că, am uitat să vă spun: era o vacă bătrână. Nici ea nu uita să se oprească la fântâna cu cumpănă, iar după ce se adăpa din jgheab, privea înspre casa din deal mugind, ca şi când ne-ar fi anunţat: acum urc dealul!
Povestea de iubire dintre mine, căci eu eram fetişcana de atunci, şi sătucul acela uitat de lume, dar nu de Dumnezeul care potriveşte destine, continuă şi astăzi. Şi, cum altfel, când măicuţa mea tot pe dealurile astea şi-a stropşit genunchii şi coatele prin copacii care o pedepseau mereu pentru năzdrăvăniile ei.
Şi cum aş putea să uit părul acela înalt şi cu fructe mici, pe care o haită de copii neastâmpăraţi îl bătea cu o prăjină mare ca şi cum l-ar fi anunţat: – Hei! Suntem aici! N-ai vrea să ne arunci nişte pere?
Cum aş putea să uit bătaia pe care mi-ar fi dat-o bunicul dacă m-ar fi prins după ce i-am alungat toţi godacii şi i-a trebuit o jumătate de zi să-i adune? Cum aş putea să uit lanul de grâu din spatele casei, care atunci când adia vântul se legăna ca valurile mării, cum aş putea să uit pădurea care clocotea de cântecul păsărilor sau dealul plin de oi la păscut, pe nana Floriţă cu pruncii ei mulţi, rugii plini cu mure şi aricii care ieşeau seara din culcuşurile lor şi se plimbau prin iarbă?
Niciodată nu am uitat ziua când bunica m-a gătit frumos, cu o rochiţă roz, nouă, ciorapi cu patent şi pantofi de lac negri. Voia să mă ducă la biserica din sat în dimineaţa aceea de duminică. Înainte de plecare m-am dus la WC-ul din ogradă. O albină îmi tot dădea târcoale şi de frica ei am reuşit să ajung cu un picior să mă umplu de „noroc“! Am ieşit plângând de acolo. Când m-a văzut bunica, parcă a adunat în jurul ei toată veselia lumii, aşa de tare a năpădit-o râsul! Cu vocea ei caldă m-a liniştit, m-a schimbat şi într-un final am ajuns amândouă pe la sfârşitul slujbei, după ce m-a convins că trebuia neapărat în ziua aceea să mulţumesc Divinităţii că nu am căzut toată în mizerie, că aşa aş fi luat tot norocul lumii la mine. Astăzi când îmi amintesc mă amuz de fiecare dată.
Nu pot să uit nimic şi nici nu vreau. Aceste amintiri sunt visul unui dulce chin şi făr de ele mi-aş simţi sufletul gol şi fără noimă.
Nu pot să păstrez doar pentru mine ale mele frământări, ci am ales să fac eterna lume părtaşă la multe din călătoriile mele prin timp.
Multe după amieze pline îmi vin acum în minte, dar una m-a marcat pentru veşnicie. Simfonia verii mă duse într-o după amiază în punctul de a adormi, culcată cu capul în poala bunicii, când o voce caldă şi prea domoală începu să dea drumul unui crâmpei dramatic de viaţă. Cred ca gândurile-i dădeau năvală. Parcă dorea să-şi audă propria poveste de viaţă. Se trăgea dintr-o familie mai înstărită, a satului, pe care a bucurat-o Dumnezeu cu venirea pe lume a patru copii: două fete şi doi băieţi. Frumoşi erau toţi şi binecuvântaţi cu înţelepciunea ţăranului, care ştia pe atunci şi de ruşine şi de respect şi de politeţe. Unul din cei doi băieţi a legănat-o pe braţele lui, pe cea care mai târziu avea să mă zămislească pe mine: nepreţuita mea măicuţă.
Vremurile tulburi care au urmat au dus la înrolarea lui pe frontul care a produs distrugeri imense şi a cerut un sacrificiu uman de neînchipuit. Todiţa, că aşa îl alintau părinţii, deşi îl chema Florian, făcea parte din Regimentul 53 Infanterie. Avea să-i trimită bunicii mele, sora lui, mai târziu, o ultimă fotografie, pe spatele căreia îi scrisese: „al tău frate care nute uită niciodată până a vini la tine“.
Dar, într-o sumbră zi de octombrie, timpul i-a mutat secundele în afara vieţii, cu gândul dreptului la moarte precum cel la viaţă, şi sergentul Todiţa s-a stins pentru Patrie, la 24 octombrie 1941. Nimic nu a mai fost ca înainte.
Nemângâiaţi au trecut anii care au brăzdat chipurile părinţilor dar şi fraţilor lui. Nimeni nu a mai aflat vreodată unde-i zac rămăşiţele pământeşti. Abia peste ani mi-am găsit şi eu explicaţia tristeţii ochilor bunicii mele.
Dar, nici eu nu aveam să-mi găsesc liniştea mai târziu, iar apusurile de soare sângerau lacrimi, pe care ochii mei nu le mai puteau plânge pentru că erau prea fierbinţi şi grele. Şi mi-am făcut o promisiune. Nu-mi voi găsi liniştea până ce nu voi afla cărui pământ i-au fost încredinţate spre eternitate rămăşiţele lui. Şi am aflat. În această vară. UCRAINEI. Acolo îşi doarme somnul de veci, departe de casa şi limba de rai pe care s-a născut. Departe şi rătăcitor ca un albatros. Gândurile mele au îngheţat acum şi nu mai sunt beată de nelinişti. Octombrie zboară peste lume cenuşă de frunze. Poemele Edenului cântă crinului regal. Acelui crin regal, pe care eu l-am sădit în grădina mea de curând, cu inima mistuită de piedica timpului pusă între mine şi destin. Va fi primul şi singurul crin regal din grădina mea! Pe care i l-am închinat lui, ca un mic altar.
Fie-ţi ţărâna uşoară, unchiule Todiţă! În fiecare zi de 24 octombrie voi aprinde pentru tine o lumânare şi te voi pomeni. Căci prin venele mele curge şi sângele tău, cu care ai stropit o părticică din istoria lumii!

Sărutul din noapte

 Noaptea, o lupoaică bătrână şi pofticioasă şi de rele şi de bune, nu-mi dă pace cu săruturile ei. Nu. Nu sunt săruturile vreunui bărbat. Sunt săruturile lui Iuda. Emblematice pentru trădare. E banală noaptea. Ca o femeie, care se ridică după neiertatele păcate şi dispare chinuită de gândul că l-a mai trădat o dată pe insul indolent de-alături, lăsându-i impresia că nu e altul ca el.
În ultima vreme mă trezesc de prea multe ori spunând, în gând, că nici n-am reuşit pe deplin să mă nasc şi mă simt deja strivită sub munţi de răutate. Stau şi asist neputincioasă la linşarea identităţii omului. Am ajuns să mă sfarm din dorinţa de a ştii unde m-am pierdut, ca să ştiu unde să mă caut.
Prietenii s-au ticăloşit şi nimeni nu-ţi mai caută azi în coarne. Mai degrabă s-ar transforma bucuroşi într-o statuie, numai bună pentru refugiul câinilor maidanezi, decât să te asculte cu cine-ţi împarţi zilele şi patul. Efectul este incredibil. Pe fruntea lor scrie: oportunişti. Îi asemăn cu niste domnişoare bătrâne, devenite peste noapte cliente de străduţe dosnice, dispuse să se vândă.
Caut în neştire leacul ca să-mi îndulcesc vieţuirea, morală în aparenţă, dar păcătoasă şi răzvrătită în fond.
Ajută-mă Doamne să-mi păstrez judecata şi să nu uit vorbele măicuţii mele, pe care, sărmana, în existenţa ei banală, dar cu bunul simţ al oamenilor simpli, mi le spune mereu: Să fii om cu caracter, fata mea!
Păi, cum pot măicuţă dragă să fiu eu înger în lumea asta plină de diavoli? Dumnezeu nu merge cu noi pe aceeaşi mână, iar nemernica mea făptură n-o urăşte nimeni mai mult decât mine. Am ajuns să mă conving singură de veridicitatea lacrimilor mele şi să-mi chem sufletul de pe coclauri numai de el umblate.
Dar ce crezi măicuţa mea? Mă ascultă? A ajuns şi el să aibă orgoliul nemăsurat, să vadă pietre acolo unde-i pâine, să vadă furtună acolo unde-i senin şi vipere acolo unde-s păsări.
Numai artist să nu fii. Dacă nu-ţi subjugi banul, gloria ta ajunge schiloadă. Dar ce vorbesc eu aici? Cine-mi dă mie dreptul să mă cred artist, să iau în stăpânire noianul planetar de informatică şi să-i copleşesc pe bieţii oameni cu ecoul urletelor mele surde?
O prietenă îmi spunea într-o zi. Dar ce prietenă? Doar nu aparţin niciunui partid sau clan. – Hei! Nu mai sta şi suferi atât. Răspunde-le cu aceeaşi monedă.
– Nu pot dragă prietenă. Nu pot. Nu, numai că nu sunt ca ei, dar nu mi-aş mai putea privi măicuţa în ochi şi nici să-i sărut fruntea în care încape toată dragostea lumii.
Ce mai este de ucis, ucideţi acum! Pe mine mai lăsaţi-mă un pic. Nu ca aş fi vreo ingenuă, dar în naivitatea mea, mă întreb încă: - M-am născut şi nici nu ştiu măcar?

O rugă singură-mi rămâne

Seară. Năucită de căldura de peste zi, deschid fereastra şi simt nevoia să-mi beau ceaiul călduţ pe melodia Tatianei Stepa, Singurătate. Încerc acelaşi lucru precum regretata interpretă: nevoia să iau cina, din când în când, cu Dumnezeu!
Şi, Doamne, ce mai corală! Instinctul de perpetuare şi conservare declanşează la fiecare sfârşit de iulie erosul greierilor în căutare de parteneri. Şi într-un asemenea ambient nu pot decât să scriu. Îmi propusesem demult subiectul acesta, dar, marcată de evenimentele din ultima perioadă m-am hotărât brusc.
De asta vreau să vorbesc acum. De condiţia omului, femeie sau bărbat, atunci când ajunge să facă un cuplu, atunci când simte că e vasalul iubirii, trădării, minciunii şi urii. Ura, o suferinţă la fel de grea ca atunci când iubeşti pe cineva. Suferim din iubire şi din ură.
Noi, femeile, oricât am fi de conservatoare şi liniştite, tot avem momente în care ne dorim un pic de spirit rebel şi de aventură. Şi nu cred că există femeie care să nu fi fost puţin frivolă, gândindu-se la plăcerile uşor neserioase şi prea puţin la păcat.
Cât de frumoasă poate fi o femeie cu mireasma ei, când în nopţile cu lună, în ochii ei goi licăresc dorinţe ascunse şi tăceri piezişe, numai un bărbat poate să spună şi să simtă. Cât de frumos poate fi un bărbat care-ţi inspiră sentimentul de libertate având grijă mereu ca fiecare zi să nu fie una monotonă, când ştie să te impresioneze, dar şi să te împace când eşti tristă, numai o femeie poate să-ţi confirme.
Şi dacă nu putem unii fără alţii, Dumnezeule Doamne, ce ne face să ne provocăm atâta suferinţă?
Mereu am avut grijă cu sentimentele mele. Nu m-am îndrăgostit prea tare nici de viaţă, nici de vreun bărbat, ca să mă pot despărţi şi de una şi de alta atunci când se va termina stagiatura şi se va trage cortina. Pentru că, până la urmă, viaţa asta e un spectacol pe care îl jucăm în mai multe acte cu sau fără spectatori, cu sau fără aplauze. Suntem ce ne oferă viaţa, mereu în aşteptarea unei ocazii. M-am ferit să intru în jocul seducţiei. Am reflectat înainte să-mi ascult instinctul, pentru că reflecţia înseamnă să fii responsabil de faptele tale.
Am fost destul de ascultătoare, dar nici nu am putut să mă desprind continuu de jocul acesta. Recunosc. Măcar şi din curiozitate.
Odată, un prieten îmi spunea: Ascultă! Când o femeie devine rostul vieţii lui, bărbatul este pierdut!
Câtă dreptate avea prietenul meu când se temea că se va rătăci dacă o femeie ar deveni rostul vieţii lui.
Doamne îţi mulţumesc că mi-ai dat putere să înţeleg viaţa în atâtea sensuri, şi că pe măsură ce anii-mi trec fiecare zi are o noimă.
Aproape e dimineaţă. M-am hrănit cu pacea unei nopţi târzii. Niciodată nu am fost singură şi tristă. Miracolul iubirii s-a produs demult. Poate nu ştiam. Acum conştientizez.  Îţi mulţumesc suflete că ai ştiut: să iubeşti şi să urăşti, să minţi şi să spui adevărul, să trădezi şi să-ţi ceri iertare, să fii frumos şi urât în acelaşi timp.  Sufletul acesta fragil se întreabă tot mai des: cine-l va iubi până la capăt, cine-l va urma până la sfârşit?
Cred că ştiu. Aud un foşnet pe care îl iau drept răspuns la frământarea mea. Perechea de porumbei, care în superficialitatea ei s-a gandit să procreeze la geamul meu, gângure.
În noi totul e prea sărac şi pustiu. De aceea strig! Oameni nu ucideţi iubirea şi nu vă grăbiţi să călcaţi acolo, unde, şi îngerii se tem!  Au rămas atâtea lucruri pe lumea asta de iubit, încât, ar fi o tragedie să credeţi că vă ajunge, pentru o viaţă, doar iubirea pentru un bărbat sau pentru o femeie!
Dacă ne vom revedea într-o altă viaţă, mai am o singură rugă.  Să nu-mi spuneţi că nu am fost puternică. Nimic din ce ar fi trebuit să fiu n-am fost, dar puternică, da. Mi-am acceptat destinul, pentru că nu l-am putut stăpâni!

Privirea din umbră

Cu vreo trei săptămâni în urmă, într-o seară pe care voiam s-o închei plăcut, am ales să mă uit la un film. Şi tot butonând m-am oprit pe un canal TV, unde frumoasa şi talentata Sandra Bullock juca în filmul Reţeaua. De fapt, revedeam acest film. Îl mai văzusem în urmă cu ceva vreme, fără să realizez cât de mult îmi invada informatica, intimitatea. Sunt extrem de îngrijorată de intruziunea acestei noi tehnologii în sfera fragilului „personal”.
Nu ştiu nici acum dacă trebuie sau nu să mulţumesc Divinităţii pentru vremurile acestea, dar ştiu cu certitudine că am visat de multe ori că m-am teleportat în locuri de vis, ori în braţele vreunui bărbat de care mă simţiam atrasă, sau într-un magazin de lux unde făceam cumpărături, sau în trecute vremuri cu domniţe sosite în caleşti albe la câte o serată luxoasă, organizată de un conte misterios.
Vise. Acum închid ochii şi mă îngrozesc. Nimic din ce visam odată nu poate rămâne fără ecou. Doar ce deschizi calculatorul şi în câteva minute poţi să ajungi în locaţii de vis, cu GPS-ul, cu avionul, cu iahtul. Faci vreo 2 ore plajă, o baie bună şi apoi un shoping în cele mai luxoase magazine. Nimic nu te poate opri să vizitezi cele mai faimoase galerii de artă din muzeele lumii. Te întorci şi te poţi transpune imediat în rolul de soţie, fiică, mamă, iubită, profesionistă. Găseşti tot ce vrei, iar dorinţele sunt ordine pentru calculatorul tău, gata să fie îndeplinite. Virtual.
Un singur lucru trebuie să-l faci. Să-l deschizi zilnic. Dincolo de monitor vei găsi mereu pe cineva care să-ţi transforme visele în realitate. Şi dacă ai inspiraţia să te loghezi pe cât mai multe site-uri, sigur nu vei rămâne anonim. Cei care le administrează ştiu exact la ce oră ai intrat, cât ai rămas, IP-ul calculatorului, localizarea geografică, cu cine interacţionezi, ce site-uri vizitezi zilnic.
Dar, Doamne, cine sunt eu? Şi ce dacă îmi ştiu adresa, numărul de telefon, când am făcut ultima dată amor, dimensiunile şi tatuajul din locul acela intim pe care îl văzuse doar iubitul meu? Şi ce dacă mi-au furat identitatea? Astăzi am găsit sub numele meu poza unei mulatre şi chiar arăta foarte bine. Acum am şi explicaţia. Nu numai că ştiu tot despre mine, dar mi-au pătruns şi în minte. Numai aşa se explică de unde bănuiala despre atracţia mea pentru alte rase. E clar. Mi-au construit un profil de client. Sigur în cel mai scurt timp vor ştii şi ce restanţe am pe la bănci şi mă vor face de ruşine. Mă frământă o întrebare. Oare când va veni acel timp când îmi vor cunoaşte şi amprentele fără să ajung pe la poliţie?
Dar....
Sunt femeie şi arma noastră cea mai de preţ este feminitatea iar marele avantaj în faţa bărbaţilor este intuiţia. Recunosc cu mâna pe inimă că sunt demodată. Nu sunt femeia amazoană, dură, vânătoare. Îmi place să roşesc până în vârful urechilor de sfiiciune, de plăcere, să fiu delicată, simplă şi afectuoasă, să simt protecţia unui bărbat. Asta nu mă împiedică să greşesc, dar să fiu mereu tranşantă şi hotărâtă.
Cel mai mult iubesc misterul. Misterul meu de femeie care nu mă lasă să mă deschid ca o carte, care ştie să păstreze acel ceva, de care va afla doar cel, cea, care merită, prin viziunea sufletului meu. Asta mă face mai frumoasă spiritual şi mai demnă.
Mereu am spus şi voi repeta că simt că trăiesc în afara timpului.
Cum să-i explic măicuţii că primul model feminin din viaţa mea, care a fost ea, e foarte departe de reperele mele? Cum să-i explic măicuţii mele cât de dor mi-e uneori de o plimbare la braţul ei în parc, de lenevitul pe o bancă, de o rătăcire în ploaie mocănească, cât mi-e de dor să culeg frăguţe în parcuri, mure de pe dealuri, sau de o plimbare cu mocăniţa prin păduri, cât mi-e de dor să urc pe muntele mic la bisericuţa uitată de lume, dar nu de Dumnezeu. Cum?
Mare parte din timp îl petrec pe calculatorul care îmi lasă impresia că mă dezbracă, nu din priviri ca un bărbat, ci din tastatură, din monitor, din camera web, din conturile şi căsuţele poştale pe care mi le-am creat singură. Voi selecta mai atent pe viitor.
Lumea este creată dual. Alb şi negru, bine şi rău. Şi întotdeauna elementele acestea vor trebui să coexiste împreună pentru un echilibru stabil.
Ce înseamnă astăzi informatica pentru omenire? Bine sau rău? Dacă le luăm ca noţiuni ale societăţii nu putem avea bine fără existenţa răului. Dacă elimini răul dispare şi binele. Poate cineva să precizeze cu exactitate care va fi finalitatea acestui fenomen? Vom fi lipsiţi de dreptul la intimitate?
Intimitatea va rămâne extrem de sensibilă la schimbările istorice şi sociale, iar înţelesul expresiei. „Vreau să fiu lăsată în pace” va căpăta altă conotaţie. Uite aşa am ajuns eu să mă metamorfozez odată cu societatea. Adică să mă transform într-un „lucru“ neînsufleţit!
Dar, Doamne, dă-mi răbdare să recitesc, iar şi iar, cartea de căpătâi a adolescenţei mele, în care, după o trăire de 2 ani sub pământ, pe 8 niveluri, un singur om care nu reuşeşte să se acomodeze cu acea viaţă subterană, după peripeţii multe, ajunge la suprafaţă. Primul lucru pe care l-a văzut a fost un porumbel alb. Ce simboliza el? Viaţa liberă şi Pacea.
Până atunci mărturisesc că mi-este tot mai teamă să fac dragoste. Nu ştiu dacă mai am intimitate. Voi trăi cu acest stigmat, atât timp cât voi avea un calculator în dormitorul meu, neştiind dacă nu are fixată vreo „privire” în umbră ? Mă întrebam. Din instinct.
Lăsaţi-mi libertatea să mă cunosc doar eu, fără să mă izolez în faţa tehnicii, care nu ar duce la nimic bun.

De-aş fi fost pasăre să zbor...

Dimineaţă de iunie. Păşesc sfioasă pe poarta mănăstirii, unde toată liniştea lumii se învârteşte în jurul meu. Toate bucuriile şi tristeţile mele au aici o singură rădăcină, numită Dumnezeu. E ceva ce nu poate fi explicat, doar simţit.
– Doamne ajută - îi spun maicii stareţe, o femeie bătrână cât un secol, plină de ascultare şi blândeţe, aplecată de spate, de parcă toate poverile lumii le-ar fi adunat în grija ei.
– Doamne ajută - e răspunsul ei. Cu ce te pot ajuta fata mea? Vreau să pun o lumânare pentru pomenirea unei femei...
Hoţ de bună dimineaţă, luceafărul, steaua zorilor, dă la o parte vălul cerului ca să lase soarele să-mi ardă dorinţa ochilor ce vor să pârjolească cu privirea doi tei de dincolo de geam. Călătoresc mereu cu anotimpurile, dar cel mai dureros iubesc primăvara cu luna mai, al carei nume îmi sună mereu a îmbiere. Deschid fereastra larg şi aud ţipăt de rândunici care umplu văzduhul cu dansul lor. Sunt multe şi roiesc în jurul geamului meu ca şi cum ar vrea să mă salute de dincolo de spaţiu, iar eu mă trezesc şoptind: – v-am aşteptat atât de mult încât vă simţiam ca pe-o durere, ori de câte ori mă uitam spre cuibul părăsit. Că, doar zeii de aia au inventat dragostea ca să existe şi suferinţa. Vă iubesc păsări dragi, fiinţe din grădina Domnului. Da, păreţi nişte sfinte cu înfăţişarea voastră de călugăriţe îmbrăcate în alb şi negru.
– Dar voi ştiţi că în fiecare primăvară când vă întoarceţi îmi răniţi sufletul cu o amintire? A unei femei, care a venit pe lume într-o dimineaţă binecuvântată, în care luna se despuia de săruturile nopţii cu brazii de pe culmi dar şi de îmbrăţişările cu stele rătăcite. Tot aşa într-o noapte, cu vreo 2 ani în urmă, luna ţinea între braţele ei puternice o stea care tocmai voia să cadă. Şi... steaua a căzut. Iar de atunci stăpâna întunericului pare mai rătăcită şi mai palidă, iar noaptea şi mai neagră.
– Aţi simţit vreodată o legătură stranie cu o persoană cu care n-aţi schimbat în viaţa voastră o vorbă? Trăiesc cu obsesia destinului acestei femei şi nu-mi voi găsi liniştea până ce nu voi aşterne pe hârtie povestea modestă a acestei vieţi, pentru eternitate, cu aceeaşi dorinţă cu care atunci când ploaia cade în izvoare ştie că apa lor ajunge peste tot.
O făptură venea pe lume în urmă cu o jumătate şi ceva în plus de secol într-o familie de oameni buni şi cu frica lui Dumnezeu. Era rodul dragostei presărat în venele lor într-o primăvară când toate sufletele se deschid spre o nouă viaţă. Aşa se întâmpla şi în această familie. Făptura care avea să scoată primul scâncet victorios asupra lumii aveau s-o boteze puţin mai târziu Lucia, nume care provine din latinescul „Lux” care se traduce prin termenul Lumină. Era un nume predestinat. De ce spun asta? Peste ani absolvea o facultate de filologie şi cu priceperea ei reuşea mereu să lumineze minţile celor pe care-i păstorea ca profesor.
Anii au trecut şi a devenit o tânără atrăgătoare. Înaltă, cu părul de abanos, pielea uşor măslinie, ochi negrii ca adâncimea codrilor, ea reuşea să-şi bucure părinţii cu frumuseţe şi înţelepciune. Adică, aşa cum se spune că, oamenii frumoşi au viaţa plină şi fericită. Ei înţeleg mereu că cel mai important pe lume e să trăieşti. Dar.. nu oricum.
Şi iată că după moartea prematură a ambilor părinţi în sufletul Luciei a început să încolţească îndoiala în oameni. Omul. O fiinţă slabă supusă tentaţiei, riscului, atras de lucruri care fac rău, care rănesc care depăşesc puterea de înţelegere. Omul. Plin de pasiuni, de patimi, de năravuri. Stăpânit de dezmăţ, de desfrâuri, de apucături, de destrăbălare. Omul. Această imperfecţiune gravă fără principii şi moralitate, fără suflet şi simţire. Uneori.
Încercarea de cunoaştere a oamenilor era mai ucigătoare decât o sabie. Cu astfel de oameni a avut de-a face într-o etapă a vieţii ei, motiv pentru care a ales să stea tot mai retrasă de cele lumeşti şi să încerce câteva răspunsuri la întrebări de genul celor pe care mi le pun şi eu destul de des: cine sunt, unde rătăcesc şi de ce?
Poate că simţea, aşa cum simt şi eu mai mereu, că trăia blestemu-nstrăinării de timpul ei.
A venit şi o după amiază în care o prezenţă nevăzută îi lumină mintea, iar ecoul unei voci îi şopti că mai bine şi-ar înţelege viaţa departe de ispitele lumeşti.
Şi... s-a călugărit.
Am zarit-o peste ani de cateva ori pe stradă, îmbrăcată în călugăriţă. In alb şi negru. Straiele rândunicii. Avea acel aer de sfântâ, de excepţie, de dedicaţie. Mereu tristă şi îngândurată.
N-am înţeles niciodată, uitându-mă în urmă, dacă pornirea la călugărie a ales-o dintr-o răzvrătire împotriva vieţii, uitând de păcatele lumeşti făcute cu foc şi multă dăruire, pe care nici măcar Dumnezeu nu le mai punea la socoteală.
Şi anii treceau iar Lucia nu-şi mai găsea locul în lumea aceasta nebună. În loc să-şi ancoreze viaţa prin credinţă, plutea mereu în derivă. În abisul ei existenţial se dădea lupta între dragostea pentru Dumnezeu şi cea pentru om, produsul propriei lui istorii. Şi a cedat. A renunţat la călugărie. A ales să se întoarcă printre semeni, luptând să-şi înţeleagă valoarea şi rostul ei în această lume. A mai pierdut încă o luptă. A ales să trăiască în pustietate, departe de casa părintească, departe de lume.
Alo! 112? Ştiţi, noi suntem o pereche de tineri. Ne plimbam prin pădure şi....am zărit ceva. Pare a fi un cadavru de femeie devorat de fiarele pădurii...
De la an la an, tu primăvară a sufletului meu, mă faci să simt durerea mai mult, tot mai mult. De ce? Pentru că mintea mea nu ucide tainele pe care le întâlneşte?
Şi dacă mi-aş fi făcut puţin timp să mă opresc o dată, măcar o dată, în preajma ei, să-i ţin mâinile între ale mele, s-o strâng la piept ca pe un psalm, aş fi reuşit s-o ajut să treacă peste momentele de grea încercare? Mă întreb...
Lună nu mai fii tristă. Steaua care a plecat din braţele tale e în altă emisferă. S-a transformat în rândunică. În fiecare primăvară se întoarce la geamul meu şi-mi trezeşte mereu aceeaşi amintire. O amintire care mă chinuie.

Viaţa-i ca un tren

Bucureşti. Ora 6.30. Gara de Nord. După o noapte legănată într-un tren îmbacsit de miros de zgură, deschid ochii şi privesc spre geamul ca o mătase murdară. Dincolo de el, peronul pe care trec noapte şi zi umbre de oameni, grăbite spre ţinte doar de ele ştiute. Peroane de gară pe care s-au legat şi dezlegat poveşti de viaţă în ritmul nebun al roţilor şi ţipătul locomotivelor.
Cum, uneori nu mă simt bine în compania oamenilor, mă izolez dincolo de netimp şi mă pierd în gânduri. Aşa că, mi-am pus o cafea într-un pahar, mi-am aprins o ţigară şi m-am aşezat pe culoar sprijinită de uşa compartimentului. În vagon, vânzoleală mare. Râsete, veselie, nerăbdare, de zici că tocmai aici se împărţea vremea în bucăţi. Aiurea. Străini şi ciudaţi mi-au fost toată noaptea drumeţii de ocazie cu privirile lor de taină, cum vezi, mai mereu, în ochii lumii.
Primul gând care-mi umple mintea e că viaţa-i ca un tren. Treci prin tunele, pe la semnale, prin noapte, ziuă, ploi, soare, furtuni, acuarele agăţate de dealuri, munţi, prin ierni, primăveri, veri, toamne pastelate şi apoi cobori obosit într-o gară. Într-un oraş sau într-un sat, unde-ţi cauţi dragostea, ca şi cum acolo ar fi ultima ta şansă. Viaţa, ca un tren flămând de timp şi distanţe, plină de iluzii trecute prin vămile sufletului la ţărm de eternitate neobosită. În fond, călători pe drumuri neştiute. Doar trenul pleacă. Noi rămânem pe loc cu nerăbdarea mută, cu bagajul visurilor, o-mperechere de straniu şi comun, o chemare de vino-ncoa între soare şi pământ.
Sărmana de mine, mai port şi astăzi stigmatul cererilor mele dintre ce aş vrea să am şi ce ar putea să mi se dea. Aşa e omul. Ciudat. Tot aşa, în bizareria mea, am avut şi eu credinţa că, primul armistiţiu planetar mi s-ar putea datora mie. Paradoxal e că n-am fost nici ieri, nu sunt nici azi şi nu voi fi nici mâine decât o biată fiinţă care simte că trăieşte în afara timpului ei.
Tot aşa, pe un astfel de drum neştiut şi tot dintr-o gară, cu trenul vieţii lui, pleca în timp şi distanţă, în urmă cu vreo 61 de ani, un copil, ce avea pe atunci doar 14. Îi murise mama cu 7 ani în urmă. De sărăcie, dar şi din neputinţa medicilor, sau poate, din voia sorţii. O răceală puternică i-a curmat zilele. Femeia aceasta, pe numele ei biblic de Ioana, lăsa în urmă 4 copii: 3 fete şi un băiat. Înainte de a-şi cere iertare lumii a mai apucat să-i ceară lui Niculae, soţul ei, un ultim lucru, care părea că vrea să-i smulgă un jurământ, şi anume: să aibă grijă de băiat. Băiatul lor, pe care-l chema Ion.
Dar nu a fost aşa. Soarta, pe mai departe, a copilului de numai 7 ani s-a dovedit o prăpastie, o suferinţă perpetuă, alimentată de sentimentul dezrădăcinării de mai târziu. Înţelepciunea copilului de atunci dar şi a bărbatului maturizat prea dinvreme l-a făcut să privească tot ce urma în viaţa lui ca pe o amprentă a destinului, infinit cu mai multe dureri decât bucurii. Însă, firea, caracterul dar şi amprenta genetică specifică oamenilor născuţi în neospitalitatea Bărăganului l-au ajutat să treacă peste timp, să-şi facă o familie şi să găsească aici iubirea pe care nu a mai găsit-o niciodată după moartea mamei lui. Departe de Bărăgan, undeva în Ardeal. S-a obişnuit cu ardelenii, cu vorba lor apăsată, cu firea lor domoală, cu negraba lor, cu sufletul lor curat. Ce a urmat e uşor de ghicit. Şi-a ales drept parteneră de viaţă, o ardeleancă, o fetişcană de vreo 19 ani, frumoasă foc, cu cozi bălaie şi groase pe spate, cu pielea albă, nearsă de soarele nemilos al Bărăganului la munca câmpului. Omului acesta i-a dăruit Divinitatea un copil. O fată, care şi-ar fi dorit tare mult să-i fie dat drept nume de botez, numele de Ioana. Cum o chema pe bunica ei, neştiută. Fata asta, fără numele de Ioana, i-a dat acestui OM, tatăl ei, tot respectul, toata preţuirea şi iubirea.
Dar, dragă cititorule, nu vad de ce te-aş mai întrista cu povestea acestui OM, că doar e o poveste de viaţă, care poate începe în orice gară, într-o zi când poţi cumpăra un bilet, pe care-l mai poţi plăti şi astăzi cu suferinţe, lacrimi şi sudoare. Trenul lasă în urmă decorul priveliştii, mai cu un capăt de pădure, mai cu un ochi de apă, mai cu un mac crescut pe lângă mirosul de şină, iar eu mai beau o gură de cafea, mai slobod un fum de ţigară, parcă ninsă şi ea de atâtea aduceri aminte.
Se apropie o gară. Inima stă să-mi sară din piept. E gara, unde cu 61 de ani în urmă, un OM urca în trenul vieţii lui. Lehliu-Gară.
Acel OM e tatăl meu pentru care-mi primenesc mereu sufletul cu infinită iubire. El a câştigat pariul cu viaţa şi nu s-a revoltat în faţa suferinţei. Acestui OM, tatălui meu, i-am făcut o promisiune. În această vară va reveni. Într-o gară. Gara de unde a luat trenul vieţii lui.

De ce nu m-aş întoarce?

M-a dăruit maicuţa, lumii, într-o dimineaţă de vară, pe la orele 8, într-o sfântă zi de Vineri. Iubesc cu patimă vara, cu cerul dimineţii senin şi liniştea spartă de ţipătul păsărilor rănite de săgeţile soarelui. S-a născut maica mea într-o căsuţă aşezată pe o limbă de rai, lângă o lizieră de pădure, acolo unde Dumnezeu a scăpat o fărâmă de iubire din mână, atunci, pe când modela universul. În dimineţile de vară îşi deschidea ochii către un lan de grâu, care cocea merele căzute dintr-un măr bătrân şi falnic, parcă anume pus acolo să vegheze hodina ei de peste noapte.
Poate de aici mi se trage şi iubirea imposibilă pentru sfântul astru. Iubesc cu patimă soarele şi ploile feciorelnice de vară. Prin ograda căsuţei mi-au călcat paşii cu grijă, ca să nu strivească, în augustul verii, fiorul de viaţă nouă: greierii, care mă îmbătau în noapte cu cântecul lor, făgăduind toate plăcerile în căutarea perechii.
Mai moare azi câte un cânt de pasăre în mine şi golul ce mi-l lasă încerc să-l umplu cu câte o visare dulce-amară la vremurile copilăriei, când nimic din astă lume nu m-ar fi întristat. Cum, trecem prin timp, simt că vreau să nu-mi silui sufletul să trăiască făr de amintiri.
Aşa se face că tânjind după un ochi de apă, în vara ce a trecut, m-am (re)întors la altarul soarelui şi mării, unde de dimineaţa şi până-n asfinţit mă lăsam abandonată ca un fir de nisip, dincolo de netimp.
Într-o după amiază, când părea că soarele vrea să-şi închidă pleoapele, am zarit la orizont o siluetă. De aici, unde marea şi cerul par că nu au prag, mi s-a cuibărit în suflet o amintire. A unui bătrân hoinar, căci silueta lui tăia zarea, beată de dorinţa unei scalde în valurile creţe şi sărate. Trupul lui mai purta încă însemnele unui bărbat vânjos şi înalt la tinereţea lui. Se apropie şi după cum aveam să constat imediat, bătrânul avea un har irezistibil de la Dumnezeu. Nu lăsa să zăbovească tăcerea nici o clipă. Aşa se face că după un salut de bună ziua m-a întrebat degrabă, dacă nu vreau să citesc presa locală a zilei, pe care el nu o rata niciodată. Plictisită de atâta şedere i-am raspuns negativ. Dar, bătranul păru neimpresionat de nevoia tacerii mele şi mă anunţă demn, că aici la malul mării el cu mânuţele lui a zidit în doi ani o bisericuţă. Că, aşa a vrut el acum la amurgul vieţii să-şi strige crezul înaintea plecării către o viaţă nouă.
Aşa mi-am petrecut nouă dupa amiezi aici cu bătrânul şi marea, când toate-n jur puteau să se desfacă, prăbuşească şi curme, căci nimic nu mă îmbăta mai tare decât amurgitul şi plăcerea cuvântului lui.
O, de-ar fi linişte mereu i-aş auzi îndemnul: promite-mi tataie că mâine nu mai fumezi!
Dar nu mi-am ţinut promisiunea. În fiecare zi mă vedea fumând şi-mi cerea acelaşi lucru: renunţă!
Chiar în ultima zi a şederii mele am vrut să scap de povara rugăminţii lui! Voiam să-i spun că, parcă nimănui, niciodată, străin de suferinţele mele, nu i-a păsat atât de mult, şi că aş vrea să-i dau ascultare.
Bătrânul nu a mai sosit la obişnuita-i oră. Nu l-am mai revăzut! Mi-a lăsat în suflet un pustiu! Şi nimeni nu m-a întrebat de vreau. Am plătit pentru neascultarea mea! Iartă-mă bătrâne! N-am vrut!
Astăzi e ziua Maicii mele. Când te-ai născut, acum şapte decenii, Domnul te-a întâmpinat. La Mulţi Ani maica mea dragă! Încă să nu îndrăzneşti să părăseşti a lumii sărăcie, în care, toată bogăţia ta am fost eu. Copilul tău, care ţi-a greşit ca şi bătrânului, dar pe care, şi tu şi batrânul l-aţi iertat!

Fă-ţi timp

Început de ianuarie. Atmosferă de roman englezesc. Afară, copacii au un aer trist în dimineaţa asta cenuşie de iarnă. Mă îndrept către o scurtă vacanţă. Revin mereu în aceleaşi locuri. La munte. Liniştea îmi şuieră în urechi. Cum ajung, cum iau în cătare brazii înalţi, bătaia puternică din aripi a corbilor solitari, dar şi recitalul tulburător de mierlă, atunci când stă să ningă. Mângâi arborii cu gândul la parfumul unor vremuri pentru totdeauna trecute.
De ce spun asta? Locurile astea aşternute de Dumnezeu aici, par nişte frânturi de viaţă, de istorie, fragmente de destine cu oameni care au trăit aici între imperii, etnii şi neamuri.
La poale de munte trece valea, cum îi zic sătenii. Apa lină şi limpede le-a mângâiat feţele brăzdate de trecerea anilor dar i-a ajutat şi să închidă seara ochii obosiţi, în tânguiri de păsări şi triste amurguri. Pădurea coboară aici în curţile oamenilor. Îmi amintesc cât de frumos scria Nichita că: „dacă vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Să mori puţin ca om şi să învii ca plantă”.
Cineva din mine, căruia nu i-a rămas străină nicio suferinţă, când de pe ţărmul vremii lăsam nepăsătoare timpul să-mi scape zadarnic, mi-a şoptit: ascultă cum plânge izvorul! Ascultă cântecul frigului.
Nu ştiu dacă mai are vreun rost să mă frământ sau să stau liniştită în iarna prea blândă.
Căsuţa dragă mie, ascunsă pe o uliţă la intrarea în localitate, pare ca o poveste începută cam cu vreo 90 de ani în urmă, poveste pe care prietena mea mi-o spune ca pe o minune din vremuri ce s-au rupt, iar eu o ascult mereu ca pe un psalm de taină.
E o căsuţă, joasă ca cele de la munte. Cu prispă. În dimineţile de vară ne bem cafeaua, acolo în foişor, cum ne place să-i spunem. Ascultăm pădurea de parcă am număra fiecare frunză căzută iar sub cortul adormiţilor mesteceni vântul ar jelui o doină.
Cuvintele se rotesc între noi, iar privirile pline de visare se-ntâlnesc fără să ranim timpul ce se turteşte între piepturile noastre.
Ne amintim de vara ce a trecut. Dimineaţă. Poarta scârţâie iar câinii fug fără să latre, într-acolo. E Mărinuţa, o femeie ce se apropie de 70 de ani care, atunci când i se face rău de singurătate, coboară dealul de la casa ei, aici înspre sat, ca să-şi întindă puţin existenţa banală. Gârbovită de anii care au trecut peste trupul ei firav, cu faţa brăzdată de vremea aspră a muntelui, dar şi de sărăcie, cu ochii mici ca două luciri de aştrii, în care zici ca se scaldă toată tristeţea lumii, prietenii ei nu sunt mulţi. Femeia asta simplă are o singură bogaţie. Spiritul. Spiritul ei curat, din afara timpurilor care ucid şi reînvie, ca şi cum nimănui nu i-ar păsa, iar ei nici atât. Vine încet pe cărare, ridică spre mine ochii în care s-au adunat toate lacrimile lumii şi-mi întinde un vas cu mure. Mă uit la mâinile ei aspre şi însângerate de rugii spinoşi, apoi la ochii ei obosiţi de atâta viaţă. Ieri a fost sărbatoare. Sfânta Maria. Numele ei de botez. Iar eu am ştiut să-i dăruiesc. Puţin. Un sărut pe frunte. I l-am dat cu grijă. Să nu strivesc istoria, dintr-o dragoste prea curată!
Să te găsesc acolo maică şi anul acesta. Să nu te ascunzi în ochi străin. Mai vreau să te strâng la pieptul meu. Un an şi încă un an.... şi mă trezesc, ca şi alţii, întrebând: La ce e buna speranţa ?
……pentru ca avem mare nevoie de ea!