Sărutul din noapte

 Noaptea, o lupoaică bătrână şi pofticioasă şi de rele şi de bune, nu-mi dă pace cu săruturile ei. Nu. Nu sunt săruturile vreunui bărbat. Sunt săruturile lui Iuda. Emblematice pentru trădare. E banală noaptea. Ca o femeie, care se ridică după neiertatele păcate şi dispare chinuită de gândul că l-a mai trădat o dată pe insul indolent de-alături, lăsându-i impresia că nu e altul ca el.
În ultima vreme mă trezesc de prea multe ori spunând, în gând, că nici n-am reuşit pe deplin să mă nasc şi mă simt deja strivită sub munţi de răutate. Stau şi asist neputincioasă la linşarea identităţii omului. Am ajuns să mă sfarm din dorinţa de a ştii unde m-am pierdut, ca să ştiu unde să mă caut.
Prietenii s-au ticăloşit şi nimeni nu-ţi mai caută azi în coarne. Mai degrabă s-ar transforma bucuroşi într-o statuie, numai bună pentru refugiul câinilor maidanezi, decât să te asculte cu cine-ţi împarţi zilele şi patul. Efectul este incredibil. Pe fruntea lor scrie: oportunişti. Îi asemăn cu niste domnişoare bătrâne, devenite peste noapte cliente de străduţe dosnice, dispuse să se vândă.
Caut în neştire leacul ca să-mi îndulcesc vieţuirea, morală în aparenţă, dar păcătoasă şi răzvrătită în fond.
Ajută-mă Doamne să-mi păstrez judecata şi să nu uit vorbele măicuţii mele, pe care, sărmana, în existenţa ei banală, dar cu bunul simţ al oamenilor simpli, mi le spune mereu: Să fii om cu caracter, fata mea!
Păi, cum pot măicuţă dragă să fiu eu înger în lumea asta plină de diavoli? Dumnezeu nu merge cu noi pe aceeaşi mână, iar nemernica mea făptură n-o urăşte nimeni mai mult decât mine. Am ajuns să mă conving singură de veridicitatea lacrimilor mele şi să-mi chem sufletul de pe coclauri numai de el umblate.
Dar ce crezi măicuţa mea? Mă ascultă? A ajuns şi el să aibă orgoliul nemăsurat, să vadă pietre acolo unde-i pâine, să vadă furtună acolo unde-i senin şi vipere acolo unde-s păsări.
Numai artist să nu fii. Dacă nu-ţi subjugi banul, gloria ta ajunge schiloadă. Dar ce vorbesc eu aici? Cine-mi dă mie dreptul să mă cred artist, să iau în stăpânire noianul planetar de informatică şi să-i copleşesc pe bieţii oameni cu ecoul urletelor mele surde?
O prietenă îmi spunea într-o zi. Dar ce prietenă? Doar nu aparţin niciunui partid sau clan. – Hei! Nu mai sta şi suferi atât. Răspunde-le cu aceeaşi monedă.
– Nu pot dragă prietenă. Nu pot. Nu, numai că nu sunt ca ei, dar nu mi-aş mai putea privi măicuţa în ochi şi nici să-i sărut fruntea în care încape toată dragostea lumii.
Ce mai este de ucis, ucideţi acum! Pe mine mai lăsaţi-mă un pic. Nu ca aş fi vreo ingenuă, dar în naivitatea mea, mă întreb încă: - M-am născut şi nici nu ştiu măcar?