Durerea vine din obsesie

Mărturisesc că uneori mi-e tare dor să mai călătoresc cu trenul. E-n firea noastră omenească să vrem mereu ce nu avem sau nu putem. Tot aşa de firesc o să vină şi întrebarea: – Ce sau cine te opreşte? Nu altceva decât lipsa mea de umor, adică a unui antidot, a unei terapii, a unui mod de a para surâzător glumele proaste ale soartei. Pentru că nu putem de cele mai multe ori schimba realitatea, nu ne rămâne decât să schimbăm felul de a o vedea. Cum să-ţi păstrezi umorul când trăieşti acum, aici? Cum să-ţi păstrezi umorul când plânsul pândeşte mereu ochiul lumii? Şi, pe urmă, marele Homer spunea că „râsul e apanajul zeilor“. Sfidând toate informaţiile cu care ne înarmează presa în mod constant, cum că numai condiţii pentru călătorit nu am avea în trenuri, am ales în final această opţiune.
După goana nebună a acestei veri când deasupra asfaltului, de atâta căldură, aveam impresia că dansează fata morgana, a venit şi o zi magnifică de toamnă când mi-am spus în sinea mea: în viaţă trebuie să mergi nu să alergi. Şi, aşa, într-o după amiază de octombrie m-am prezentat la un ghişeu de gară, am cumpărat un bilet şi cu o nelinişte adolescentină am aşteptat să urc în trenul care avea să mă ducă spre locurile natale. Nici pe departe nu era un motiv de bucurie.
Mai trece un timp. Şi tot mai greu. Mă uit la ceas. În jurul meu, lume. Ciudată. Trenuri sosesc, trenuri pleacă. Miros de şină. Despărţiri, îmbrăţişări, promisiuni, incertitudini, împăcări, răspunsuri sau cum îmi place să spun: aici se ţes mereu poveşti de viaţă. Martore mute sunt gările care rabdă perfidele noastre chinuri şi par să spună: – Nu-i vina noastră că nu a fost să fie...
Părerea mea este că oamenii nu au un timp al lor. Timpul îşi are oamenii lui. Şi aveam să mă conving de acest lucru imediat ce soseam la destinaţie.
Mi-au fost de-ajuns doar 30 de minute să-i privesc pe cei ce trec prin timp unii pe lângă alţii şi să constat că plânsul chiar de vine e nestatornic, că suferinţa e pasageră, că vorbirea de cele mai multe ori e noroioasă, că inima a devenit un vas de pământ gata să primească gândurile noastre.
Doar vocea stridentă şi cadenţată a celei de la informaţii care anunţa sosirea trenului meu m-a smuls dintre privirile călătorilor pe drumuri neştiute, care păreau tot mai blazaţi şi dădeau senzaţia că nu mai ştiu nici cine sunt, nici de unde vin sau pleacă, ci, doar că viaţa li-e tot mai plină de nimic.
Cu resemnarea celor ce urma să găsesc într-un compartiment de tren în scurta mea călătorie de vreo 2 ore, am urcat şi m-am aşezat cu gândul la toamna care mi-a adus mereu numai tristeţi, începuturi sau sfârşituri. V-am spus vreodată că ochii mei au plâns cel mai mult toamna? V-am spus vreodată că burniţa toamnelor reci îmi bântuie sufletul ca o dulce otravă? V-am spus vreodată că ceaţa toamnei parcă e crescută din mine, că mă dor ploile care se-ntorc iar şi iar, soarele mai mic şi norii opaci, că mă dor spinii care iau locul florilor, că mă dor frunzele uscate care ţipă sub tălpile mele? V-am spus vreodată că mă dor toamnele?
Trenul lasă în urmă decorul priveliştii din care nu lipseşte Mureşul. Instantaneu îmi amintesc de legenda celor două râuri, Mureş şi Olt. Aşa îi chema pe fiii duşi în căutarea tatălui lor, un împărat plecat la război. Feluriţi la gânduri şi la fire. Unul liniştit ca noaptea paşnică, Mureşul, iar celălalt, Oltul, iute şi aprig. Nici n-au plecat bine din pragul casei că n-au ascultat de sfatul împărătesei să fie mereu împreună. Unul a luat-o spre miazănoapte şi altul spre miazăzi. Dar Mureşului i s-a facut dor de fratele lui Oltul şi întristat s-a întors spre miazăzi sa-l afle. Nu l-a mai aflat, ba s-a şi rătăcit, dar şi-a continuat drumul tot cu inima liniştită şi în pace. Împărăteasa a alergat să le curme drumul, dar zadarnic. N-a mai fost chip să-i ajungă, pentru că mergeau în părţi diferite.
Pierdută printre gânduri şi-n faţă cu un amurg portocaliu, iată-mă ajunsă la destinaţie. Oraşul tinereţii mele.
– Taxi! Vă rog să mă duceţi la Spitalul Municipal. Da. La spitalul în care pe unul dintre paturi îşi trăia suferinţa cu demnitate tăicuţul meu. În ultimii ani am fost mereu în preajma lui şi nu ştiu să spun ce-am fost, şi-acum ce sunt, dar am simţit mereu din palidele lui priviri că-i de-ajuns să mă vadă şi să mă strângă la piept, ca mereu să se reîntoarcă din ghearele morţii. Şi, aşa, la ceas de seară mi-a făcut o mărturisire: – Ascultă fata tatii! De câte ori tatăl meu şi bunicul tău se îmbolnăvea mă duceam degrabă la căpătâiul lui. Şi-mi spunea mereu acelaşi lucru: – Fiule am să mor cu durere în suflet. Că nu te-am avut aproape atât cât aş fi vrut!
Doctore! Dacă în acea seară ai fi fost de gardă ţi-aş fi spus o poveste de viaţă, iubire şi respect dintre un tată şi o fiică. Acea fiică pentru care într-o primăvară tare geroasă, demult, tatăl ei, bărbatul de astăzi de pe patul de spital, a mers mai mult de 20 de kilometri prin nămeţi mari şi viscol ca să ajungă la ea cât mai repede cu un ou roşu de Paşti şi o bucată de cozonac. Să nu fie singură şi tristă atunci, când la rândul ei, stătea tot pe un pat de spital. Tot cu o problemă de viaţă.
Dar nu meriţi doctore! E prea sfântă această poveste pentru mine şi viaţa mea. Şi, după cum scriam mai sus, timpul îşi are oamenii lui. Şi acest timp e al tău. Mă doare povara jocului netot pe care-l faci şi în care ai fost predestinat atunci când îţi priveşti bolnavii nu ca pe nişte pacienţi ci ca pe nişte dosare. Cum ai putut să-i grăieşti măicuţii mele triste şi făr de sprijin în acel moment când gâtuită te-a rugat: – D-le doctor faceţi ceva că moare sub ochii mei! I-ai răspuns: – Să moară! – Domnule doctor e foarte slăbit şi cade imediat: – Să cadă! – Domnule doctor cum să-i spun fetii mele că tăicuţul ei s-ar putea să n-o mai vadă? – O să se resemneze!
Doctore, doar tu, acel doctor ce-ai venit din lumea umbrelor fără fiinţă ştiai că durerea vine din obsesie? Eu nu m-am resemnat nicicând şi nici nu pot. Mă întreb tot mai des: Cum va fi lumea mea fără bătrânul meu tată?
Da. De asta mă dor toamnele pentru că îmi stăruie în minte că au ceva cu mine! De ce doctore ai apărut în această toamnă? De ce mi-ai întărit obsesia că toamnele mă dor tot mai mult şi că viaţa îmi va cere într-o zi socoteală? Zi de toamnă! Fii mai înţelept. Nici tu nu vei scăpa. Nici măcar de propria-ţi conştiinţă, care-ţi va şopti şi ţie peste un timp că această minune primită în dar se cheamă viaţă! Iar tu, uneori, poţi fii făcător de minuni! Şi ce mult mi-ar fi plăcut să te numeşti... doctor Mureş!