Început de ianuarie. Atmosferă de roman englezesc. Afară, copacii au un aer trist în dimineaţa asta cenuşie de iarnă. Mă îndrept către o scurtă vacanţă. Revin mereu în aceleaşi locuri. La munte. Liniştea îmi şuieră în urechi. Cum ajung, cum iau în cătare brazii înalţi, bătaia puternică din aripi a corbilor solitari, dar şi recitalul tulburător de mierlă, atunci când stă să ningă. Mângâi arborii cu gândul la parfumul unor vremuri pentru totdeauna trecute.
De ce spun asta? Locurile astea aşternute de Dumnezeu aici, par nişte frânturi de viaţă, de istorie, fragmente de destine cu oameni care au trăit aici între imperii, etnii şi neamuri.
La poale de munte trece valea, cum îi zic sătenii. Apa lină şi limpede le-a mângâiat feţele brăzdate de trecerea anilor dar i-a ajutat şi să închidă seara ochii obosiţi, în tânguiri de păsări şi triste amurguri. Pădurea coboară aici în curţile oamenilor. Îmi amintesc cât de frumos scria Nichita că: „dacă vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Să mori puţin ca om şi să învii ca plantă”.
Cineva din mine, căruia nu i-a rămas străină nicio suferinţă, când de pe ţărmul vremii lăsam nepăsătoare timpul să-mi scape zadarnic, mi-a şoptit: ascultă cum plânge izvorul! Ascultă cântecul frigului.
Nu ştiu dacă mai are vreun rost să mă frământ sau să stau liniştită în iarna prea blândă.
Căsuţa dragă mie, ascunsă pe o uliţă la intrarea în localitate, pare ca o poveste începută cam cu vreo 90 de ani în urmă, poveste pe care prietena mea mi-o spune ca pe o minune din vremuri ce s-au rupt, iar eu o ascult mereu ca pe un psalm de taină.
E o căsuţă, joasă ca cele de la munte. Cu prispă. În dimineţile de vară ne bem cafeaua, acolo în foişor, cum ne place să-i spunem. Ascultăm pădurea de parcă am număra fiecare frunză căzută iar sub cortul adormiţilor mesteceni vântul ar jelui o doină.
Cuvintele se rotesc între noi, iar privirile pline de visare se-ntâlnesc fără să ranim timpul ce se turteşte între piepturile noastre.
Ne amintim de vara ce a trecut. Dimineaţă. Poarta scârţâie iar câinii fug fără să latre, într-acolo. E Mărinuţa, o femeie ce se apropie de 70 de ani care, atunci când i se face rău de singurătate, coboară dealul de la casa ei, aici înspre sat, ca să-şi întindă puţin existenţa banală. Gârbovită de anii care au trecut peste trupul ei firav, cu faţa brăzdată de vremea aspră a muntelui, dar şi de sărăcie, cu ochii mici ca două luciri de aştrii, în care zici ca se scaldă toată tristeţea lumii, prietenii ei nu sunt mulţi. Femeia asta simplă are o singură bogaţie. Spiritul. Spiritul ei curat, din afara timpurilor care ucid şi reînvie, ca şi cum nimănui nu i-ar păsa, iar ei nici atât. Vine încet pe cărare, ridică spre mine ochii în care s-au adunat toate lacrimile lumii şi-mi întinde un vas cu mure. Mă uit la mâinile ei aspre şi însângerate de rugii spinoşi, apoi la ochii ei obosiţi de atâta viaţă. Ieri a fost sărbatoare. Sfânta Maria. Numele ei de botez. Iar eu am ştiut să-i dăruiesc. Puţin. Un sărut pe frunte. I l-am dat cu grijă. Să nu strivesc istoria, dintr-o dragoste prea curată!
Să te găsesc acolo maică şi anul acesta. Să nu te ascunzi în ochi străin. Mai vreau să te strâng la pieptul meu. Un an şi încă un an.... şi mă trezesc, ca şi alţii, întrebând: La ce e buna speranţa ?
……pentru ca avem mare nevoie de ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu