Bucureşti. Ora 6.30. Gara de Nord. După o noapte legănată într-un tren îmbacsit de miros de zgură, deschid ochii şi privesc spre geamul ca o mătase murdară. Dincolo de el, peronul pe care trec noapte şi zi umbre de oameni, grăbite spre ţinte doar de ele ştiute. Peroane de gară pe care s-au legat şi dezlegat poveşti de viaţă în ritmul nebun al roţilor şi ţipătul locomotivelor.
Cum, uneori nu mă simt bine în compania oamenilor, mă izolez dincolo de netimp şi mă pierd în gânduri. Aşa că, mi-am pus o cafea într-un pahar, mi-am aprins o ţigară şi m-am aşezat pe culoar sprijinită de uşa compartimentului. În vagon, vânzoleală mare. Râsete, veselie, nerăbdare, de zici că tocmai aici se împărţea vremea în bucăţi. Aiurea. Străini şi ciudaţi mi-au fost toată noaptea drumeţii de ocazie cu privirile lor de taină, cum vezi, mai mereu, în ochii lumii.
Primul gând care-mi umple mintea e că viaţa-i ca un tren. Treci prin tunele, pe la semnale, prin noapte, ziuă, ploi, soare, furtuni, acuarele agăţate de dealuri, munţi, prin ierni, primăveri, veri, toamne pastelate şi apoi cobori obosit într-o gară. Într-un oraş sau într-un sat, unde-ţi cauţi dragostea, ca şi cum acolo ar fi ultima ta şansă. Viaţa, ca un tren flămând de timp şi distanţe, plină de iluzii trecute prin vămile sufletului la ţărm de eternitate neobosită. În fond, călători pe drumuri neştiute. Doar trenul pleacă. Noi rămânem pe loc cu nerăbdarea mută, cu bagajul visurilor, o-mperechere de straniu şi comun, o chemare de vino-ncoa între soare şi pământ.
Sărmana de mine, mai port şi astăzi stigmatul cererilor mele dintre ce aş vrea să am şi ce ar putea să mi se dea. Aşa e omul. Ciudat. Tot aşa, în bizareria mea, am avut şi eu credinţa că, primul armistiţiu planetar mi s-ar putea datora mie. Paradoxal e că n-am fost nici ieri, nu sunt nici azi şi nu voi fi nici mâine decât o biată fiinţă care simte că trăieşte în afara timpului ei.
Tot aşa, pe un astfel de drum neştiut şi tot dintr-o gară, cu trenul vieţii lui, pleca în timp şi distanţă, în urmă cu vreo 61 de ani, un copil, ce avea pe atunci doar 14. Îi murise mama cu 7 ani în urmă. De sărăcie, dar şi din neputinţa medicilor, sau poate, din voia sorţii. O răceală puternică i-a curmat zilele. Femeia aceasta, pe numele ei biblic de Ioana, lăsa în urmă 4 copii: 3 fete şi un băiat. Înainte de a-şi cere iertare lumii a mai apucat să-i ceară lui Niculae, soţul ei, un ultim lucru, care părea că vrea să-i smulgă un jurământ, şi anume: să aibă grijă de băiat. Băiatul lor, pe care-l chema Ion.
Dar nu a fost aşa. Soarta, pe mai departe, a copilului de numai 7 ani s-a dovedit o prăpastie, o suferinţă perpetuă, alimentată de sentimentul dezrădăcinării de mai târziu. Înţelepciunea copilului de atunci dar şi a bărbatului maturizat prea dinvreme l-a făcut să privească tot ce urma în viaţa lui ca pe o amprentă a destinului, infinit cu mai multe dureri decât bucurii. Însă, firea, caracterul dar şi amprenta genetică specifică oamenilor născuţi în neospitalitatea Bărăganului l-au ajutat să treacă peste timp, să-şi facă o familie şi să găsească aici iubirea pe care nu a mai găsit-o niciodată după moartea mamei lui. Departe de Bărăgan, undeva în Ardeal. S-a obişnuit cu ardelenii, cu vorba lor apăsată, cu firea lor domoală, cu negraba lor, cu sufletul lor curat. Ce a urmat e uşor de ghicit. Şi-a ales drept parteneră de viaţă, o ardeleancă, o fetişcană de vreo 19 ani, frumoasă foc, cu cozi bălaie şi groase pe spate, cu pielea albă, nearsă de soarele nemilos al Bărăganului la munca câmpului. Omului acesta i-a dăruit Divinitatea un copil. O fată, care şi-ar fi dorit tare mult să-i fie dat drept nume de botez, numele de Ioana. Cum o chema pe bunica ei, neştiută. Fata asta, fără numele de Ioana, i-a dat acestui OM, tatăl ei, tot respectul, toata preţuirea şi iubirea.
Dar, dragă cititorule, nu vad de ce te-aş mai întrista cu povestea acestui OM, că doar e o poveste de viaţă, care poate începe în orice gară, într-o zi când poţi cumpăra un bilet, pe care-l mai poţi plăti şi astăzi cu suferinţe, lacrimi şi sudoare. Trenul lasă în urmă decorul priveliştii, mai cu un capăt de pădure, mai cu un ochi de apă, mai cu un mac crescut pe lângă mirosul de şină, iar eu mai beau o gură de cafea, mai slobod un fum de ţigară, parcă ninsă şi ea de atâtea aduceri aminte.
Se apropie o gară. Inima stă să-mi sară din piept. E gara, unde cu 61 de ani în urmă, un OM urca în trenul vieţii lui. Lehliu-Gară.
Acel OM e tatăl meu pentru care-mi primenesc mereu sufletul cu infinită iubire. El a câştigat pariul cu viaţa şi nu s-a revoltat în faţa suferinţei. Acestui OM, tatălui meu, i-am făcut o promisiune. În această vară va reveni. Într-o gară. Gara de unde a luat trenul vieţii lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu