M-a dăruit maicuţa, lumii, într-o dimineaţă de vară, pe la orele 8, într-o sfântă zi de Vineri. Iubesc cu patimă vara, cu cerul dimineţii senin şi liniştea spartă de ţipătul păsărilor rănite de săgeţile soarelui. S-a născut maica mea într-o căsuţă aşezată pe o limbă de rai, lângă o lizieră de pădure, acolo unde Dumnezeu a scăpat o fărâmă de iubire din mână, atunci, pe când modela universul. În dimineţile de vară îşi deschidea ochii către un lan de grâu, care cocea merele căzute dintr-un măr bătrân şi falnic, parcă anume pus acolo să vegheze hodina ei de peste noapte.
Poate de aici mi se trage şi iubirea imposibilă pentru sfântul astru. Iubesc cu patimă soarele şi ploile feciorelnice de vară. Prin ograda căsuţei mi-au călcat paşii cu grijă, ca să nu strivească, în augustul verii, fiorul de viaţă nouă: greierii, care mă îmbătau în noapte cu cântecul lor, făgăduind toate plăcerile în căutarea perechii.
Mai moare azi câte un cânt de pasăre în mine şi golul ce mi-l lasă încerc să-l umplu cu câte o visare dulce-amară la vremurile copilăriei, când nimic din astă lume nu m-ar fi întristat. Cum, trecem prin timp, simt că vreau să nu-mi silui sufletul să trăiască făr de amintiri.
Aşa se face că tânjind după un ochi de apă, în vara ce a trecut, m-am (re)întors la altarul soarelui şi mării, unde de dimineaţa şi până-n asfinţit mă lăsam abandonată ca un fir de nisip, dincolo de netimp.
Într-o după amiază, când părea că soarele vrea să-şi închidă pleoapele, am zarit la orizont o siluetă. De aici, unde marea şi cerul par că nu au prag, mi s-a cuibărit în suflet o amintire. A unui bătrân hoinar, căci silueta lui tăia zarea, beată de dorinţa unei scalde în valurile creţe şi sărate. Trupul lui mai purta încă însemnele unui bărbat vânjos şi înalt la tinereţea lui. Se apropie şi după cum aveam să constat imediat, bătrânul avea un har irezistibil de la Dumnezeu. Nu lăsa să zăbovească tăcerea nici o clipă. Aşa se face că după un salut de bună ziua m-a întrebat degrabă, dacă nu vreau să citesc presa locală a zilei, pe care el nu o rata niciodată. Plictisită de atâta şedere i-am raspuns negativ. Dar, bătranul păru neimpresionat de nevoia tacerii mele şi mă anunţă demn, că aici la malul mării el cu mânuţele lui a zidit în doi ani o bisericuţă. Că, aşa a vrut el acum la amurgul vieţii să-şi strige crezul înaintea plecării către o viaţă nouă.
Aşa mi-am petrecut nouă dupa amiezi aici cu bătrânul şi marea, când toate-n jur puteau să se desfacă, prăbuşească şi curme, căci nimic nu mă îmbăta mai tare decât amurgitul şi plăcerea cuvântului lui.
O, de-ar fi linişte mereu i-aş auzi îndemnul: promite-mi tataie că mâine nu mai fumezi!
Dar nu mi-am ţinut promisiunea. În fiecare zi mă vedea fumând şi-mi cerea acelaşi lucru: renunţă!
Chiar în ultima zi a şederii mele am vrut să scap de povara rugăminţii lui! Voiam să-i spun că, parcă nimănui, niciodată, străin de suferinţele mele, nu i-a păsat atât de mult, şi că aş vrea să-i dau ascultare.
Bătrânul nu a mai sosit la obişnuita-i oră. Nu l-am mai revăzut! Mi-a lăsat în suflet un pustiu! Şi nimeni nu m-a întrebat de vreau. Am plătit pentru neascultarea mea! Iartă-mă bătrâne! N-am vrut!
Astăzi e ziua Maicii mele. Când te-ai născut, acum şapte decenii, Domnul te-a întâmpinat. La Mulţi Ani maica mea dragă! Încă să nu îndrăzneşti să părăseşti a lumii sărăcie, în care, toată bogăţia ta am fost eu. Copilul tău, care ţi-a greşit ca şi bătrânului, dar pe care, şi tu şi batrânul l-aţi iertat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu