O rugă singură-mi rămâne

Seară. Năucită de căldura de peste zi, deschid fereastra şi simt nevoia să-mi beau ceaiul călduţ pe melodia Tatianei Stepa, Singurătate. Încerc acelaşi lucru precum regretata interpretă: nevoia să iau cina, din când în când, cu Dumnezeu!
Şi, Doamne, ce mai corală! Instinctul de perpetuare şi conservare declanşează la fiecare sfârşit de iulie erosul greierilor în căutare de parteneri. Şi într-un asemenea ambient nu pot decât să scriu. Îmi propusesem demult subiectul acesta, dar, marcată de evenimentele din ultima perioadă m-am hotărât brusc.
De asta vreau să vorbesc acum. De condiţia omului, femeie sau bărbat, atunci când ajunge să facă un cuplu, atunci când simte că e vasalul iubirii, trădării, minciunii şi urii. Ura, o suferinţă la fel de grea ca atunci când iubeşti pe cineva. Suferim din iubire şi din ură.
Noi, femeile, oricât am fi de conservatoare şi liniştite, tot avem momente în care ne dorim un pic de spirit rebel şi de aventură. Şi nu cred că există femeie care să nu fi fost puţin frivolă, gândindu-se la plăcerile uşor neserioase şi prea puţin la păcat.
Cât de frumoasă poate fi o femeie cu mireasma ei, când în nopţile cu lună, în ochii ei goi licăresc dorinţe ascunse şi tăceri piezişe, numai un bărbat poate să spună şi să simtă. Cât de frumos poate fi un bărbat care-ţi inspiră sentimentul de libertate având grijă mereu ca fiecare zi să nu fie una monotonă, când ştie să te impresioneze, dar şi să te împace când eşti tristă, numai o femeie poate să-ţi confirme.
Şi dacă nu putem unii fără alţii, Dumnezeule Doamne, ce ne face să ne provocăm atâta suferinţă?
Mereu am avut grijă cu sentimentele mele. Nu m-am îndrăgostit prea tare nici de viaţă, nici de vreun bărbat, ca să mă pot despărţi şi de una şi de alta atunci când se va termina stagiatura şi se va trage cortina. Pentru că, până la urmă, viaţa asta e un spectacol pe care îl jucăm în mai multe acte cu sau fără spectatori, cu sau fără aplauze. Suntem ce ne oferă viaţa, mereu în aşteptarea unei ocazii. M-am ferit să intru în jocul seducţiei. Am reflectat înainte să-mi ascult instinctul, pentru că reflecţia înseamnă să fii responsabil de faptele tale.
Am fost destul de ascultătoare, dar nici nu am putut să mă desprind continuu de jocul acesta. Recunosc. Măcar şi din curiozitate.
Odată, un prieten îmi spunea: Ascultă! Când o femeie devine rostul vieţii lui, bărbatul este pierdut!
Câtă dreptate avea prietenul meu când se temea că se va rătăci dacă o femeie ar deveni rostul vieţii lui.
Doamne îţi mulţumesc că mi-ai dat putere să înţeleg viaţa în atâtea sensuri, şi că pe măsură ce anii-mi trec fiecare zi are o noimă.
Aproape e dimineaţă. M-am hrănit cu pacea unei nopţi târzii. Niciodată nu am fost singură şi tristă. Miracolul iubirii s-a produs demult. Poate nu ştiam. Acum conştientizez.  Îţi mulţumesc suflete că ai ştiut: să iubeşti şi să urăşti, să minţi şi să spui adevărul, să trădezi şi să-ţi ceri iertare, să fii frumos şi urât în acelaşi timp.  Sufletul acesta fragil se întreabă tot mai des: cine-l va iubi până la capăt, cine-l va urma până la sfârşit?
Cred că ştiu. Aud un foşnet pe care îl iau drept răspuns la frământarea mea. Perechea de porumbei, care în superficialitatea ei s-a gandit să procreeze la geamul meu, gângure.
În noi totul e prea sărac şi pustiu. De aceea strig! Oameni nu ucideţi iubirea şi nu vă grăbiţi să călcaţi acolo, unde, şi îngerii se tem!  Au rămas atâtea lucruri pe lumea asta de iubit, încât, ar fi o tragedie să credeţi că vă ajunge, pentru o viaţă, doar iubirea pentru un bărbat sau pentru o femeie!
Dacă ne vom revedea într-o altă viaţă, mai am o singură rugă.  Să nu-mi spuneţi că nu am fost puternică. Nimic din ce ar fi trebuit să fiu n-am fost, dar puternică, da. Mi-am acceptat destinul, pentru că nu l-am putut stăpâni!