Viaţa-i ca un tren

Bucureşti. Ora 6.30. Gara de Nord. După o noapte legănată într-un tren îmbacsit de miros de zgură, deschid ochii şi privesc spre geamul ca o mătase murdară. Dincolo de el, peronul pe care trec noapte şi zi umbre de oameni, grăbite spre ţinte doar de ele ştiute. Peroane de gară pe care s-au legat şi dezlegat poveşti de viaţă în ritmul nebun al roţilor şi ţipătul locomotivelor.
Cum, uneori nu mă simt bine în compania oamenilor, mă izolez dincolo de netimp şi mă pierd în gânduri. Aşa că, mi-am pus o cafea într-un pahar, mi-am aprins o ţigară şi m-am aşezat pe culoar sprijinită de uşa compartimentului. În vagon, vânzoleală mare. Râsete, veselie, nerăbdare, de zici că tocmai aici se împărţea vremea în bucăţi. Aiurea. Străini şi ciudaţi mi-au fost toată noaptea drumeţii de ocazie cu privirile lor de taină, cum vezi, mai mereu, în ochii lumii.
Primul gând care-mi umple mintea e că viaţa-i ca un tren. Treci prin tunele, pe la semnale, prin noapte, ziuă, ploi, soare, furtuni, acuarele agăţate de dealuri, munţi, prin ierni, primăveri, veri, toamne pastelate şi apoi cobori obosit într-o gară. Într-un oraş sau într-un sat, unde-ţi cauţi dragostea, ca şi cum acolo ar fi ultima ta şansă. Viaţa, ca un tren flămând de timp şi distanţe, plină de iluzii trecute prin vămile sufletului la ţărm de eternitate neobosită. În fond, călători pe drumuri neştiute. Doar trenul pleacă. Noi rămânem pe loc cu nerăbdarea mută, cu bagajul visurilor, o-mperechere de straniu şi comun, o chemare de vino-ncoa între soare şi pământ.
Sărmana de mine, mai port şi astăzi stigmatul cererilor mele dintre ce aş vrea să am şi ce ar putea să mi se dea. Aşa e omul. Ciudat. Tot aşa, în bizareria mea, am avut şi eu credinţa că, primul armistiţiu planetar mi s-ar putea datora mie. Paradoxal e că n-am fost nici ieri, nu sunt nici azi şi nu voi fi nici mâine decât o biată fiinţă care simte că trăieşte în afara timpului ei.
Tot aşa, pe un astfel de drum neştiut şi tot dintr-o gară, cu trenul vieţii lui, pleca în timp şi distanţă, în urmă cu vreo 61 de ani, un copil, ce avea pe atunci doar 14. Îi murise mama cu 7 ani în urmă. De sărăcie, dar şi din neputinţa medicilor, sau poate, din voia sorţii. O răceală puternică i-a curmat zilele. Femeia aceasta, pe numele ei biblic de Ioana, lăsa în urmă 4 copii: 3 fete şi un băiat. Înainte de a-şi cere iertare lumii a mai apucat să-i ceară lui Niculae, soţul ei, un ultim lucru, care părea că vrea să-i smulgă un jurământ, şi anume: să aibă grijă de băiat. Băiatul lor, pe care-l chema Ion.
Dar nu a fost aşa. Soarta, pe mai departe, a copilului de numai 7 ani s-a dovedit o prăpastie, o suferinţă perpetuă, alimentată de sentimentul dezrădăcinării de mai târziu. Înţelepciunea copilului de atunci dar şi a bărbatului maturizat prea dinvreme l-a făcut să privească tot ce urma în viaţa lui ca pe o amprentă a destinului, infinit cu mai multe dureri decât bucurii. Însă, firea, caracterul dar şi amprenta genetică specifică oamenilor născuţi în neospitalitatea Bărăganului l-au ajutat să treacă peste timp, să-şi facă o familie şi să găsească aici iubirea pe care nu a mai găsit-o niciodată după moartea mamei lui. Departe de Bărăgan, undeva în Ardeal. S-a obişnuit cu ardelenii, cu vorba lor apăsată, cu firea lor domoală, cu negraba lor, cu sufletul lor curat. Ce a urmat e uşor de ghicit. Şi-a ales drept parteneră de viaţă, o ardeleancă, o fetişcană de vreo 19 ani, frumoasă foc, cu cozi bălaie şi groase pe spate, cu pielea albă, nearsă de soarele nemilos al Bărăganului la munca câmpului. Omului acesta i-a dăruit Divinitatea un copil. O fată, care şi-ar fi dorit tare mult să-i fie dat drept nume de botez, numele de Ioana. Cum o chema pe bunica ei, neştiută. Fata asta, fără numele de Ioana, i-a dat acestui OM, tatăl ei, tot respectul, toata preţuirea şi iubirea.
Dar, dragă cititorule, nu vad de ce te-aş mai întrista cu povestea acestui OM, că doar e o poveste de viaţă, care poate începe în orice gară, într-o zi când poţi cumpăra un bilet, pe care-l mai poţi plăti şi astăzi cu suferinţe, lacrimi şi sudoare. Trenul lasă în urmă decorul priveliştii, mai cu un capăt de pădure, mai cu un ochi de apă, mai cu un mac crescut pe lângă mirosul de şină, iar eu mai beau o gură de cafea, mai slobod un fum de ţigară, parcă ninsă şi ea de atâtea aduceri aminte.
Se apropie o gară. Inima stă să-mi sară din piept. E gara, unde cu 61 de ani în urmă, un OM urca în trenul vieţii lui. Lehliu-Gară.
Acel OM e tatăl meu pentru care-mi primenesc mereu sufletul cu infinită iubire. El a câştigat pariul cu viaţa şi nu s-a revoltat în faţa suferinţei. Acestui OM, tatălui meu, i-am făcut o promisiune. În această vară va reveni. Într-o gară. Gara de unde a luat trenul vieţii lui.

De ce nu m-aş întoarce?

M-a dăruit maicuţa, lumii, într-o dimineaţă de vară, pe la orele 8, într-o sfântă zi de Vineri. Iubesc cu patimă vara, cu cerul dimineţii senin şi liniştea spartă de ţipătul păsărilor rănite de săgeţile soarelui. S-a născut maica mea într-o căsuţă aşezată pe o limbă de rai, lângă o lizieră de pădure, acolo unde Dumnezeu a scăpat o fărâmă de iubire din mână, atunci, pe când modela universul. În dimineţile de vară îşi deschidea ochii către un lan de grâu, care cocea merele căzute dintr-un măr bătrân şi falnic, parcă anume pus acolo să vegheze hodina ei de peste noapte.
Poate de aici mi se trage şi iubirea imposibilă pentru sfântul astru. Iubesc cu patimă soarele şi ploile feciorelnice de vară. Prin ograda căsuţei mi-au călcat paşii cu grijă, ca să nu strivească, în augustul verii, fiorul de viaţă nouă: greierii, care mă îmbătau în noapte cu cântecul lor, făgăduind toate plăcerile în căutarea perechii.
Mai moare azi câte un cânt de pasăre în mine şi golul ce mi-l lasă încerc să-l umplu cu câte o visare dulce-amară la vremurile copilăriei, când nimic din astă lume nu m-ar fi întristat. Cum, trecem prin timp, simt că vreau să nu-mi silui sufletul să trăiască făr de amintiri.
Aşa se face că tânjind după un ochi de apă, în vara ce a trecut, m-am (re)întors la altarul soarelui şi mării, unde de dimineaţa şi până-n asfinţit mă lăsam abandonată ca un fir de nisip, dincolo de netimp.
Într-o după amiază, când părea că soarele vrea să-şi închidă pleoapele, am zarit la orizont o siluetă. De aici, unde marea şi cerul par că nu au prag, mi s-a cuibărit în suflet o amintire. A unui bătrân hoinar, căci silueta lui tăia zarea, beată de dorinţa unei scalde în valurile creţe şi sărate. Trupul lui mai purta încă însemnele unui bărbat vânjos şi înalt la tinereţea lui. Se apropie şi după cum aveam să constat imediat, bătrânul avea un har irezistibil de la Dumnezeu. Nu lăsa să zăbovească tăcerea nici o clipă. Aşa se face că după un salut de bună ziua m-a întrebat degrabă, dacă nu vreau să citesc presa locală a zilei, pe care el nu o rata niciodată. Plictisită de atâta şedere i-am raspuns negativ. Dar, bătranul păru neimpresionat de nevoia tacerii mele şi mă anunţă demn, că aici la malul mării el cu mânuţele lui a zidit în doi ani o bisericuţă. Că, aşa a vrut el acum la amurgul vieţii să-şi strige crezul înaintea plecării către o viaţă nouă.
Aşa mi-am petrecut nouă dupa amiezi aici cu bătrânul şi marea, când toate-n jur puteau să se desfacă, prăbuşească şi curme, căci nimic nu mă îmbăta mai tare decât amurgitul şi plăcerea cuvântului lui.
O, de-ar fi linişte mereu i-aş auzi îndemnul: promite-mi tataie că mâine nu mai fumezi!
Dar nu mi-am ţinut promisiunea. În fiecare zi mă vedea fumând şi-mi cerea acelaşi lucru: renunţă!
Chiar în ultima zi a şederii mele am vrut să scap de povara rugăminţii lui! Voiam să-i spun că, parcă nimănui, niciodată, străin de suferinţele mele, nu i-a păsat atât de mult, şi că aş vrea să-i dau ascultare.
Bătrânul nu a mai sosit la obişnuita-i oră. Nu l-am mai revăzut! Mi-a lăsat în suflet un pustiu! Şi nimeni nu m-a întrebat de vreau. Am plătit pentru neascultarea mea! Iartă-mă bătrâne! N-am vrut!
Astăzi e ziua Maicii mele. Când te-ai născut, acum şapte decenii, Domnul te-a întâmpinat. La Mulţi Ani maica mea dragă! Încă să nu îndrăzneşti să părăseşti a lumii sărăcie, în care, toată bogăţia ta am fost eu. Copilul tău, care ţi-a greşit ca şi bătrânului, dar pe care, şi tu şi batrânul l-aţi iertat!

Fă-ţi timp

Început de ianuarie. Atmosferă de roman englezesc. Afară, copacii au un aer trist în dimineaţa asta cenuşie de iarnă. Mă îndrept către o scurtă vacanţă. Revin mereu în aceleaşi locuri. La munte. Liniştea îmi şuieră în urechi. Cum ajung, cum iau în cătare brazii înalţi, bătaia puternică din aripi a corbilor solitari, dar şi recitalul tulburător de mierlă, atunci când stă să ningă. Mângâi arborii cu gândul la parfumul unor vremuri pentru totdeauna trecute.
De ce spun asta? Locurile astea aşternute de Dumnezeu aici, par nişte frânturi de viaţă, de istorie, fragmente de destine cu oameni care au trăit aici între imperii, etnii şi neamuri.
La poale de munte trece valea, cum îi zic sătenii. Apa lină şi limpede le-a mângâiat feţele brăzdate de trecerea anilor dar i-a ajutat şi să închidă seara ochii obosiţi, în tânguiri de păsări şi triste amurguri. Pădurea coboară aici în curţile oamenilor. Îmi amintesc cât de frumos scria Nichita că: „dacă vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Să mori puţin ca om şi să învii ca plantă”.
Cineva din mine, căruia nu i-a rămas străină nicio suferinţă, când de pe ţărmul vremii lăsam nepăsătoare timpul să-mi scape zadarnic, mi-a şoptit: ascultă cum plânge izvorul! Ascultă cântecul frigului.
Nu ştiu dacă mai are vreun rost să mă frământ sau să stau liniştită în iarna prea blândă.
Căsuţa dragă mie, ascunsă pe o uliţă la intrarea în localitate, pare ca o poveste începută cam cu vreo 90 de ani în urmă, poveste pe care prietena mea mi-o spune ca pe o minune din vremuri ce s-au rupt, iar eu o ascult mereu ca pe un psalm de taină.
E o căsuţă, joasă ca cele de la munte. Cu prispă. În dimineţile de vară ne bem cafeaua, acolo în foişor, cum ne place să-i spunem. Ascultăm pădurea de parcă am număra fiecare frunză căzută iar sub cortul adormiţilor mesteceni vântul ar jelui o doină.
Cuvintele se rotesc între noi, iar privirile pline de visare se-ntâlnesc fără să ranim timpul ce se turteşte între piepturile noastre.
Ne amintim de vara ce a trecut. Dimineaţă. Poarta scârţâie iar câinii fug fără să latre, într-acolo. E Mărinuţa, o femeie ce se apropie de 70 de ani care, atunci când i se face rău de singurătate, coboară dealul de la casa ei, aici înspre sat, ca să-şi întindă puţin existenţa banală. Gârbovită de anii care au trecut peste trupul ei firav, cu faţa brăzdată de vremea aspră a muntelui, dar şi de sărăcie, cu ochii mici ca două luciri de aştrii, în care zici ca se scaldă toată tristeţea lumii, prietenii ei nu sunt mulţi. Femeia asta simplă are o singură bogaţie. Spiritul. Spiritul ei curat, din afara timpurilor care ucid şi reînvie, ca şi cum nimănui nu i-ar păsa, iar ei nici atât. Vine încet pe cărare, ridică spre mine ochii în care s-au adunat toate lacrimile lumii şi-mi întinde un vas cu mure. Mă uit la mâinile ei aspre şi însângerate de rugii spinoşi, apoi la ochii ei obosiţi de atâta viaţă. Ieri a fost sărbatoare. Sfânta Maria. Numele ei de botez. Iar eu am ştiut să-i dăruiesc. Puţin. Un sărut pe frunte. I l-am dat cu grijă. Să nu strivesc istoria, dintr-o dragoste prea curată!
Să te găsesc acolo maică şi anul acesta. Să nu te ascunzi în ochi străin. Mai vreau să te strâng la pieptul meu. Un an şi încă un an.... şi mă trezesc, ca şi alţii, întrebând: La ce e buna speranţa ?
……pentru ca avem mare nevoie de ea!