Durerea vine din obsesie
Mărturisesc că uneori mi-e tare dor să mai călătoresc cu trenul. E-n firea noastră omenească să vrem mereu ce nu avem sau nu putem. Tot aşa de firesc o să vină şi întrebarea: – Ce sau cine te opreşte? Nu altceva decât lipsa mea de umor, adică a unui antidot, a unei terapii, a unui mod de a para surâzător glumele proaste ale soartei. Pentru că nu putem de cele mai multe ori schimba realitatea, nu ne rămâne decât să schimbăm felul de a o vedea. Cum să-ţi păstrezi umorul când trăieşti acum, aici? Cum să-ţi păstrezi umorul când plânsul pândeşte mereu ochiul lumii? Şi, pe urmă, marele Homer spunea că „râsul e apanajul zeilor“. Sfidând toate informaţiile cu care ne înarmează presa în mod constant, cum că numai condiţii pentru călătorit nu am avea în trenuri, am ales în final această opţiune.
După goana nebună a acestei veri când deasupra asfaltului, de atâta căldură, aveam impresia că dansează fata morgana, a venit şi o zi magnifică de toamnă când mi-am spus în sinea mea: în viaţă trebuie să mergi nu să alergi. Şi, aşa, într-o după amiază de octombrie m-am prezentat la un ghişeu de gară, am cumpărat un bilet şi cu o nelinişte adolescentină am aşteptat să urc în trenul care avea să mă ducă spre locurile natale. Nici pe departe nu era un motiv de bucurie.
Mai trece un timp. Şi tot mai greu. Mă uit la ceas. În jurul meu, lume. Ciudată. Trenuri sosesc, trenuri pleacă. Miros de şină. Despărţiri, îmbrăţişări, promisiuni, incertitudini, împăcări, răspunsuri sau cum îmi place să spun: aici se ţes mereu poveşti de viaţă. Martore mute sunt gările care rabdă perfidele noastre chinuri şi par să spună: – Nu-i vina noastră că nu a fost să fie...
Părerea mea este că oamenii nu au un timp al lor. Timpul îşi are oamenii lui. Şi aveam să mă conving de acest lucru imediat ce soseam la destinaţie.
Mi-au fost de-ajuns doar 30 de minute să-i privesc pe cei ce trec prin timp unii pe lângă alţii şi să constat că plânsul chiar de vine e nestatornic, că suferinţa e pasageră, că vorbirea de cele mai multe ori e noroioasă, că inima a devenit un vas de pământ gata să primească gândurile noastre.
Doar vocea stridentă şi cadenţată a celei de la informaţii care anunţa sosirea trenului meu m-a smuls dintre privirile călătorilor pe drumuri neştiute, care păreau tot mai blazaţi şi dădeau senzaţia că nu mai ştiu nici cine sunt, nici de unde vin sau pleacă, ci, doar că viaţa li-e tot mai plină de nimic.
Cu resemnarea celor ce urma să găsesc într-un compartiment de tren în scurta mea călătorie de vreo 2 ore, am urcat şi m-am aşezat cu gândul la toamna care mi-a adus mereu numai tristeţi, începuturi sau sfârşituri. V-am spus vreodată că ochii mei au plâns cel mai mult toamna? V-am spus vreodată că burniţa toamnelor reci îmi bântuie sufletul ca o dulce otravă? V-am spus vreodată că ceaţa toamnei parcă e crescută din mine, că mă dor ploile care se-ntorc iar şi iar, soarele mai mic şi norii opaci, că mă dor spinii care iau locul florilor, că mă dor frunzele uscate care ţipă sub tălpile mele? V-am spus vreodată că mă dor toamnele?
Trenul lasă în urmă decorul priveliştii din care nu lipseşte Mureşul. Instantaneu îmi amintesc de legenda celor două râuri, Mureş şi Olt. Aşa îi chema pe fiii duşi în căutarea tatălui lor, un împărat plecat la război. Feluriţi la gânduri şi la fire. Unul liniştit ca noaptea paşnică, Mureşul, iar celălalt, Oltul, iute şi aprig. Nici n-au plecat bine din pragul casei că n-au ascultat de sfatul împărătesei să fie mereu împreună. Unul a luat-o spre miazănoapte şi altul spre miazăzi. Dar Mureşului i s-a facut dor de fratele lui Oltul şi întristat s-a întors spre miazăzi sa-l afle. Nu l-a mai aflat, ba s-a şi rătăcit, dar şi-a continuat drumul tot cu inima liniştită şi în pace. Împărăteasa a alergat să le curme drumul, dar zadarnic. N-a mai fost chip să-i ajungă, pentru că mergeau în părţi diferite.
Pierdută printre gânduri şi-n faţă cu un amurg portocaliu, iată-mă ajunsă la destinaţie. Oraşul tinereţii mele.
– Taxi! Vă rog să mă duceţi la Spitalul Municipal. Da. La spitalul în care pe unul dintre paturi îşi trăia suferinţa cu demnitate tăicuţul meu. În ultimii ani am fost mereu în preajma lui şi nu ştiu să spun ce-am fost, şi-acum ce sunt, dar am simţit mereu din palidele lui priviri că-i de-ajuns să mă vadă şi să mă strângă la piept, ca mereu să se reîntoarcă din ghearele morţii. Şi, aşa, la ceas de seară mi-a făcut o mărturisire: – Ascultă fata tatii! De câte ori tatăl meu şi bunicul tău se îmbolnăvea mă duceam degrabă la căpătâiul lui. Şi-mi spunea mereu acelaşi lucru: – Fiule am să mor cu durere în suflet. Că nu te-am avut aproape atât cât aş fi vrut!
Doctore! Dacă în acea seară ai fi fost de gardă ţi-aş fi spus o poveste de viaţă, iubire şi respect dintre un tată şi o fiică. Acea fiică pentru care într-o primăvară tare geroasă, demult, tatăl ei, bărbatul de astăzi de pe patul de spital, a mers mai mult de 20 de kilometri prin nămeţi mari şi viscol ca să ajungă la ea cât mai repede cu un ou roşu de Paşti şi o bucată de cozonac. Să nu fie singură şi tristă atunci, când la rândul ei, stătea tot pe un pat de spital. Tot cu o problemă de viaţă.
Dar nu meriţi doctore! E prea sfântă această poveste pentru mine şi viaţa mea. Şi, după cum scriam mai sus, timpul îşi are oamenii lui. Şi acest timp e al tău. Mă doare povara jocului netot pe care-l faci şi în care ai fost predestinat atunci când îţi priveşti bolnavii nu ca pe nişte pacienţi ci ca pe nişte dosare. Cum ai putut să-i grăieşti măicuţii mele triste şi făr de sprijin în acel moment când gâtuită te-a rugat: – D-le doctor faceţi ceva că moare sub ochii mei! I-ai răspuns: – Să moară! – Domnule doctor e foarte slăbit şi cade imediat: – Să cadă! – Domnule doctor cum să-i spun fetii mele că tăicuţul ei s-ar putea să n-o mai vadă? – O să se resemneze!
Doctore, doar tu, acel doctor ce-ai venit din lumea umbrelor fără fiinţă ştiai că durerea vine din obsesie? Eu nu m-am resemnat nicicând şi nici nu pot. Mă întreb tot mai des: Cum va fi lumea mea fără bătrânul meu tată?
Da. De asta mă dor toamnele pentru că îmi stăruie în minte că au ceva cu mine! De ce doctore ai apărut în această toamnă? De ce mi-ai întărit obsesia că toamnele mă dor tot mai mult şi că viaţa îmi va cere într-o zi socoteală? Zi de toamnă! Fii mai înţelept. Nici tu nu vei scăpa. Nici măcar de propria-ţi conştiinţă, care-ţi va şopti şi ţie peste un timp că această minune primită în dar se cheamă viaţă! Iar tu, uneori, poţi fii făcător de minuni! Şi ce mult mi-ar fi plăcut să te numeşti... doctor Mureş!
Ultimul crin regal
În vara în care am împlinit 15 ani am petrecut o vacanţă pe care nu am uitat-o niciodată. Şi au trecut destui ani de atunci.
Dimineaţă de august. Vă rog să opriţi aici îi ceru o fetişcană şoferului de autobuz. Mulţumesc şi drum bun.
Odată coborâtă din autobuz, fata îşi lăsă pentru moment bagajul lângă fântâna cu cumpănă, care a momit de departe călătorii însetaţi de apa vieţii. Ştia de mulţi ani fântâna, iar ciutura ei nu se golea niciodată. Că, aşa o lăsau trecătorii, mereu plină, pentru cei care urmau să facă popas, şi abia pe urmă plecau tihniţi spre treburile lor.
Simţii cum îi iau foc obrajii şi cum o cuprinde fiorul când îşi văzu bunica înaintea porţii. O aştepta. O femeie trecută de 70 de ani, înaltă şi uşor adusă de spate, cu ochii obosiţi de deceniile care au trecut peste ei, dar nu lipsiţi de frumuseţea, la care vremea parcă se încăpăţâna să nu-şi ceară tributul. Dar, mereu trişti. Calmul şi sensibilitatea, limpezimea cu care îi explica de ce are voie să facă asta şi cealaltă nu, vorba apăsată şi firea ei domoală de ardeleancă i-au hrănit amintirile de peste ani, căci Doamne, a iubit-o ca pe o sfântă şi infinite bucurii a trăit pe lângă ea.
Luă în cătare dealul pe care se afla casa bunicii şi o prinse dorinţa să-şi întindă braţele ca şi când ar fi vrut să cuprindă toată pădurea ce o înconjura, cu cerul ei de deasupra cu tot. Căsuţa veche de peste 100 de ani din locul acela cald şi liniştit, cu prispă şi târnaţ, dăinuie şi astăzi ca o binecuvântare în vârf de deal, cu toate amintirile generaţiilor care au împărtăşit sensurile acestei lumi. Vacanţele copilăriei şi le-a consumat aici, una câte una, cocoţată prin copaci după câte un măr sau ou de guguştiuc, alergând după fluturi, dar şi petrecând cu privirea pe Firica din ogradă, că aşa o chema pe joiana cu ochii mari şi blânzi, care pleca în fiecare dimineaţă cu cireada către paşunea satului, însoţită de un om mai mult bătrân decât tânăr şi mai mult ungur decât român. Nu era pe lume bucurie mai mare, când se apropia seara, iar de acolo din vârf de deal zărea silueta ei legănată care-şi purta anevoie picioarele către casă, pentru că, am uitat să vă spun: era o vacă bătrână. Nici ea nu uita să se oprească la fântâna cu cumpănă, iar după ce se adăpa din jgheab, privea înspre casa din deal mugind, ca şi când ne-ar fi anunţat: acum urc dealul!
Povestea de iubire dintre mine, căci eu eram fetişcana de atunci, şi sătucul acela uitat de lume, dar nu de Dumnezeul care potriveşte destine, continuă şi astăzi. Şi, cum altfel, când măicuţa mea tot pe dealurile astea şi-a stropşit genunchii şi coatele prin copacii care o pedepseau mereu pentru năzdrăvăniile ei.
Şi cum aş putea să uit părul acela înalt şi cu fructe mici, pe care o haită de copii neastâmpăraţi îl bătea cu o prăjină mare ca şi cum l-ar fi anunţat: – Hei! Suntem aici! N-ai vrea să ne arunci nişte pere?
Cum aş putea să uit bătaia pe care mi-ar fi dat-o bunicul dacă m-ar fi prins după ce i-am alungat toţi godacii şi i-a trebuit o jumătate de zi să-i adune? Cum aş putea să uit lanul de grâu din spatele casei, care atunci când adia vântul se legăna ca valurile mării, cum aş putea să uit pădurea care clocotea de cântecul păsărilor sau dealul plin de oi la păscut, pe nana Floriţă cu pruncii ei mulţi, rugii plini cu mure şi aricii care ieşeau seara din culcuşurile lor şi se plimbau prin iarbă?
Niciodată nu am uitat ziua când bunica m-a gătit frumos, cu o rochiţă roz, nouă, ciorapi cu patent şi pantofi de lac negri. Voia să mă ducă la biserica din sat în dimineaţa aceea de duminică. Înainte de plecare m-am dus la WC-ul din ogradă. O albină îmi tot dădea târcoale şi de frica ei am reuşit să ajung cu un picior să mă umplu de „noroc“! Am ieşit plângând de acolo. Când m-a văzut bunica, parcă a adunat în jurul ei toată veselia lumii, aşa de tare a năpădit-o râsul! Cu vocea ei caldă m-a liniştit, m-a schimbat şi într-un final am ajuns amândouă pe la sfârşitul slujbei, după ce m-a convins că trebuia neapărat în ziua aceea să mulţumesc Divinităţii că nu am căzut toată în mizerie, că aşa aş fi luat tot norocul lumii la mine. Astăzi când îmi amintesc mă amuz de fiecare dată.
Nu pot să uit nimic şi nici nu vreau. Aceste amintiri sunt visul unui dulce chin şi făr de ele mi-aş simţi sufletul gol şi fără noimă.
Nu pot să păstrez doar pentru mine ale mele frământări, ci am ales să fac eterna lume părtaşă la multe din călătoriile mele prin timp.
Multe după amieze pline îmi vin acum în minte, dar una m-a marcat pentru veşnicie. Simfonia verii mă duse într-o după amiază în punctul de a adormi, culcată cu capul în poala bunicii, când o voce caldă şi prea domoală începu să dea drumul unui crâmpei dramatic de viaţă. Cred ca gândurile-i dădeau năvală. Parcă dorea să-şi audă propria poveste de viaţă. Se trăgea dintr-o familie mai înstărită, a satului, pe care a bucurat-o Dumnezeu cu venirea pe lume a patru copii: două fete şi doi băieţi. Frumoşi erau toţi şi binecuvântaţi cu înţelepciunea ţăranului, care ştia pe atunci şi de ruşine şi de respect şi de politeţe. Unul din cei doi băieţi a legănat-o pe braţele lui, pe cea care mai târziu avea să mă zămislească pe mine: nepreţuita mea măicuţă.
Vremurile tulburi care au urmat au dus la înrolarea lui pe frontul care a produs distrugeri imense şi a cerut un sacrificiu uman de neînchipuit. Todiţa, că aşa îl alintau părinţii, deşi îl chema Florian, făcea parte din Regimentul 53 Infanterie. Avea să-i trimită bunicii mele, sora lui, mai târziu, o ultimă fotografie, pe spatele căreia îi scrisese: „al tău frate care nute uită niciodată până a vini la tine“.
Dar, într-o sumbră zi de octombrie, timpul i-a mutat secundele în afara vieţii, cu gândul dreptului la moarte precum cel la viaţă, şi sergentul Todiţa s-a stins pentru Patrie, la 24 octombrie 1941. Nimic nu a mai fost ca înainte.
Nemângâiaţi au trecut anii care au brăzdat chipurile părinţilor dar şi fraţilor lui. Nimeni nu a mai aflat vreodată unde-i zac rămăşiţele pământeşti. Abia peste ani mi-am găsit şi eu explicaţia tristeţii ochilor bunicii mele.
Dar, nici eu nu aveam să-mi găsesc liniştea mai târziu, iar apusurile de soare sângerau lacrimi, pe care ochii mei nu le mai puteau plânge pentru că erau prea fierbinţi şi grele. Şi mi-am făcut o promisiune. Nu-mi voi găsi liniştea până ce nu voi afla cărui pământ i-au fost încredinţate spre eternitate rămăşiţele lui. Şi am aflat. În această vară. UCRAINEI. Acolo îşi doarme somnul de veci, departe de casa şi limba de rai pe care s-a născut. Departe şi rătăcitor ca un albatros. Gândurile mele au îngheţat acum şi nu mai sunt beată de nelinişti. Octombrie zboară peste lume cenuşă de frunze. Poemele Edenului cântă crinului regal. Acelui crin regal, pe care eu l-am sădit în grădina mea de curând, cu inima mistuită de piedica timpului pusă între mine şi destin. Va fi primul şi singurul crin regal din grădina mea! Pe care i l-am închinat lui, ca un mic altar.
Fie-ţi ţărâna uşoară, unchiule Todiţă! În fiecare zi de 24 octombrie voi aprinde pentru tine o lumânare şi te voi pomeni. Căci prin venele mele curge şi sângele tău, cu care ai stropit o părticică din istoria lumii!
Sărutul din noapte
În ultima vreme mă trezesc de prea multe ori spunând, în gând, că nici n-am reuşit pe deplin să mă nasc şi mă simt deja strivită sub munţi de răutate. Stau şi asist neputincioasă la linşarea identităţii omului. Am ajuns să mă sfarm din dorinţa de a ştii unde m-am pierdut, ca să ştiu unde să mă caut.
Prietenii s-au ticăloşit şi nimeni nu-ţi mai caută azi în coarne. Mai degrabă s-ar transforma bucuroşi într-o statuie, numai bună pentru refugiul câinilor maidanezi, decât să te asculte cu cine-ţi împarţi zilele şi patul. Efectul este incredibil. Pe fruntea lor scrie: oportunişti. Îi asemăn cu niste domnişoare bătrâne, devenite peste noapte cliente de străduţe dosnice, dispuse să se vândă.
Caut în neştire leacul ca să-mi îndulcesc vieţuirea, morală în aparenţă, dar păcătoasă şi răzvrătită în fond.
Ajută-mă Doamne să-mi păstrez judecata şi să nu uit vorbele măicuţii mele, pe care, sărmana, în existenţa ei banală, dar cu bunul simţ al oamenilor simpli, mi le spune mereu: Să fii om cu caracter, fata mea!
Păi, cum pot măicuţă dragă să fiu eu înger în lumea asta plină de diavoli? Dumnezeu nu merge cu noi pe aceeaşi mână, iar nemernica mea făptură n-o urăşte nimeni mai mult decât mine. Am ajuns să mă conving singură de veridicitatea lacrimilor mele şi să-mi chem sufletul de pe coclauri numai de el umblate.
Dar ce crezi măicuţa mea? Mă ascultă? A ajuns şi el să aibă orgoliul nemăsurat, să vadă pietre acolo unde-i pâine, să vadă furtună acolo unde-i senin şi vipere acolo unde-s păsări.
Numai artist să nu fii. Dacă nu-ţi subjugi banul, gloria ta ajunge schiloadă. Dar ce vorbesc eu aici? Cine-mi dă mie dreptul să mă cred artist, să iau în stăpânire noianul planetar de informatică şi să-i copleşesc pe bieţii oameni cu ecoul urletelor mele surde?
O prietenă îmi spunea într-o zi. Dar ce prietenă? Doar nu aparţin niciunui partid sau clan. – Hei! Nu mai sta şi suferi atât. Răspunde-le cu aceeaşi monedă.
– Nu pot dragă prietenă. Nu pot. Nu, numai că nu sunt ca ei, dar nu mi-aş mai putea privi măicuţa în ochi şi nici să-i sărut fruntea în care încape toată dragostea lumii.
Ce mai este de ucis, ucideţi acum! Pe mine mai lăsaţi-mă un pic. Nu ca aş fi vreo ingenuă, dar în naivitatea mea, mă întreb încă: - M-am născut şi nici nu ştiu măcar?
O rugă singură-mi rămâne
Seară. Năucită de căldura de peste zi, deschid fereastra şi simt nevoia să-mi beau ceaiul călduţ pe melodia Tatianei Stepa, Singurătate. Încerc acelaşi lucru precum regretata interpretă: nevoia să iau cina, din când în când, cu Dumnezeu!
Şi, Doamne, ce mai corală! Instinctul de perpetuare şi conservare declanşează la fiecare sfârşit de iulie erosul greierilor în căutare de parteneri. Şi într-un asemenea ambient nu pot decât să scriu. Îmi propusesem demult subiectul acesta, dar, marcată de evenimentele din ultima perioadă m-am hotărât brusc.
De asta vreau să vorbesc acum. De condiţia omului, femeie sau bărbat, atunci când ajunge să facă un cuplu, atunci când simte că e vasalul iubirii, trădării, minciunii şi urii. Ura, o suferinţă la fel de grea ca atunci când iubeşti pe cineva. Suferim din iubire şi din ură.
Noi, femeile, oricât am fi de conservatoare şi liniştite, tot avem momente în care ne dorim un pic de spirit rebel şi de aventură. Şi nu cred că există femeie care să nu fi fost puţin frivolă, gândindu-se la plăcerile uşor neserioase şi prea puţin la păcat.
Cât de frumoasă poate fi o femeie cu mireasma ei, când în nopţile cu lună, în ochii ei goi licăresc dorinţe ascunse şi tăceri piezişe, numai un bărbat poate să spună şi să simtă. Cât de frumos poate fi un bărbat care-ţi inspiră sentimentul de libertate având grijă mereu ca fiecare zi să nu fie una monotonă, când ştie să te impresioneze, dar şi să te împace când eşti tristă, numai o femeie poate să-ţi confirme.
Şi dacă nu putem unii fără alţii, Dumnezeule Doamne, ce ne face să ne provocăm atâta suferinţă?
Mereu am avut grijă cu sentimentele mele. Nu m-am îndrăgostit prea tare nici de viaţă, nici de vreun bărbat, ca să mă pot despărţi şi de una şi de alta atunci când se va termina stagiatura şi se va trage cortina. Pentru că, până la urmă, viaţa asta e un spectacol pe care îl jucăm în mai multe acte cu sau fără spectatori, cu sau fără aplauze. Suntem ce ne oferă viaţa, mereu în aşteptarea unei ocazii. M-am ferit să intru în jocul seducţiei. Am reflectat înainte să-mi ascult instinctul, pentru că reflecţia înseamnă să fii responsabil de faptele tale.
Am fost destul de ascultătoare, dar nici nu am putut să mă desprind continuu de jocul acesta. Recunosc. Măcar şi din curiozitate.
Odată, un prieten îmi spunea: Ascultă! Când o femeie devine rostul vieţii lui, bărbatul este pierdut!
Câtă dreptate avea prietenul meu când se temea că se va rătăci dacă o femeie ar deveni rostul vieţii lui.
Doamne îţi mulţumesc că mi-ai dat putere să înţeleg viaţa în atâtea sensuri, şi că pe măsură ce anii-mi trec fiecare zi are o noimă.
Aproape e dimineaţă. M-am hrănit cu pacea unei nopţi târzii. Niciodată nu am fost singură şi tristă. Miracolul iubirii s-a produs demult. Poate nu ştiam. Acum conştientizez. Îţi mulţumesc suflete că ai ştiut: să iubeşti şi să urăşti, să minţi şi să spui adevărul, să trădezi şi să-ţi ceri iertare, să fii frumos şi urât în acelaşi timp. Sufletul acesta fragil se întreabă tot mai des: cine-l va iubi până la capăt, cine-l va urma până la sfârşit?
Cred că ştiu. Aud un foşnet pe care îl iau drept răspuns la frământarea mea. Perechea de porumbei, care în superficialitatea ei s-a gandit să procreeze la geamul meu, gângure.
În noi totul e prea sărac şi pustiu. De aceea strig! Oameni nu ucideţi iubirea şi nu vă grăbiţi să călcaţi acolo, unde, şi îngerii se tem! Au rămas atâtea lucruri pe lumea asta de iubit, încât, ar fi o tragedie să credeţi că vă ajunge, pentru o viaţă, doar iubirea pentru un bărbat sau pentru o femeie!
Dacă ne vom revedea într-o altă viaţă, mai am o singură rugă. Să nu-mi spuneţi că nu am fost puternică. Nimic din ce ar fi trebuit să fiu n-am fost, dar puternică, da. Mi-am acceptat destinul, pentru că nu l-am putut stăpâni!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)