Sunt acolo unde nu mă căutaţi!: 2012

Clipe ce trec tăcute

Dimineaţă. Abia ce mi-am deschis pleoapele. Mă uit spre cer. Afară e senin. Rândunelele zboară dinvreme într-un cerc ameţitor. Am auzit un lucru interesant. Păsările Domnului, adică rândunelele, pe care un poet inspirat le asemăna cu nişte călugăriţe din pricina penelor alb cu negru, nu se aşează niciodată pe o creangă verde de copac. Doar pe locuri uscate. Misterioase făpturi ale cerului. Cum misterioasă mi se pare şi cafeaua pe care o beau dis de dimineaţă cu gândul dus departe. Strigătul unui corb pune capăt liniştii asurzitoare. Mă trezesc din reverie.
M-am născut lângă munte. Vrednică să trăiesc printre pomi şi pietre, lucruri mari şi mici. Am privit, am umblat. Totul e plin de taine. Cui să mă-nchin? La cine să mă-nchin? Am înserat cu mirosul pădurii de fag încă din copilărie. Ochii mei s-au bucurat de cele mai frumoase zăpezi căzute iarna pe vârfuri. Muntele umbros m-a învăluit cu veri răcoroase. Mi-am scăldat ochii şi mi-am umplut sufletul cu săruturi. Nu, nu de ale mele săruturi vorbesc. Ci de sărutarea pe care o dă muntele cerului şi stelelor, de veacuri. Muntele mut ca o lebădă.
M-am reîntors în locuri deja ştiute. De ce oare? Simplu. Câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund. Chemarea sângelui. Am avut sentimentul că aici timpul a încremenit. Pentru că timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin el. Şi de cele mai multe ori pare un machior prost. Spun asta uitându-mă în jur la clădirile construite haotic şi fără respect pentru natură.
Am întâlnit oameni coborâţi din istorie. Oameni de la munte. Asprii şi necruţători cu ei. Blânzi şi iubitori cu străinii. Plini de umor. Care nu ştiu să ocolească vorbele de duh. Unul dintre ei mi-a spus într-o zi: „Ascultă doamna mea: atunci când treburile nu merg într-o relaţie nu schimbi patul, schimbi femeia sau bărbatul.
Voi reveni să vă povestesc mai multe. Vreau să împărtăşesc bucuria cu voi. Pentru că... mă apasă gândul!

Ce ai cu mine toamnă?

"Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl" - Matei 24.36

Te-au scris poeţii în versurile lor, te-au pictat pe pânze pictorii, te-au cântat muzicienii. Te-a iubit mai mult ca nimeni altul codrul, livezile, viile, parcurile cu crizanteme pe care le-ai mângâiat cu culorile tale.Citeam undeva că toamna nu este anotimpul tristeţii ci anotimpul frumuseţii. Îndreaptă-ţi privirea spre toamnă, încearcă nuanţele ei pe buzele tale.
Sigur se poate trăi fără teatru, fără filme şi fără concerte dar nu se poate trăi fără toamne. Viaţa ar fi mai săracă fără ea...toamna. Anotimpul în care lumina pură, aerul mai dens şi rece încununat de bogăţia de culori dar şi de contrastul dominantei galbene cu cerul albastru deschis, caracteristic lunilor de toamnă, îndeamnă la reveria verii.
Anotimpul când toate culorile pământului se regăsesc în apusuri de soare, în frunzele copacilor, în petalele florilor, în apa mării, în ochii celui care priveşte frunzele căzute....până şi melodia preferată sună altfel când o asculţi într-o amiază de sfârşit de septembrie.
Şi, totuşi, ce deprimant e totul.Frunzele care mor şi cad pe caldarâm, ploile reci care-ţi dau senzaţia că începi să te dizolvi. Omul are nevoie să treacă prin toate stările, să simtă diferit, nu mereu la fel...Toamna înseamnă melancolie, înseamnă schimbare, înseamnă tristeţe, înseamnă trecut, înseamnă bilanţ ... înseamnă bucuria că va veni un nou început. Sufletul are nevoie de aceste trăiri.Toamnă ce ai cu mine? De ce vrei să-mi răpeşti dragostea celui care m-a iubit cel mai mult? Blestemată să fii pe veci dacă mi-l vei răpi. Aşa... dinvreme.
Ascultă toamnă!!! Nu-mi acoperi inima cu tristeţe!

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi...
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferinţi
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea...

Marţi, 30 septembrie 2008

Nebunia libertăţii

Îmi vine în minte un vers de-al poetului Blaga care spune: „Voi munţilor daţi-mi alt trup/să-mi descarc nebunia în plin!“.
Aici între munţi am simţit nebunia libertăţii. Aici am trăit povestea de iubire pe care o trăiesc în fiecare vară. Iubirea, o fărâmă, pe care a scăpat-o Dumnezeu din mână, pe când modela universul. Povestea de iubire dintre mine şi măreţia soarelui către care-mi întind braţele ca să-i fac loc trecătorului meu trup. Cititorule nu pentru că nu ai şti, ci doar din dorinţa de a-ţi reînvia imaginea, îţi voi descrie o noapte înstelată la munte. Niciunde stelele nu par să strălucească mai aprins decât atunci când le priveşti de aici, dintr-o vale a vindecării sufletului, dintre munţi.
E august. Sfârşit de vară. Seară. Greierii încep să cânte. În rest... linişte. Prea multă linişte. Se mai aude un lătrat de câine, ici, colo, sau cântecul întârziat al unei păsări de noapte. Stau pe o terasă. Nu mă mai satur privind cerul. E atât de senin încât pare o oglindă în care stelele se oglindesc de veacuri. Murmur uşor: cer senin - cu gândul la piloţi şi la răspunderea lor pentru vieţile oamenilor pe care-i transportă dintr-o parte în alta pe glob. Îmi vine să-mi contopesc plămânii cu aerul ozonat. Inspir adânc. Parcă aş vrea să mi-i încarc pentru încă un an. Dar gândurile mă apasă. A mai trecut o zi. Aş vrea să rămân aici cu veşnicia muntelui. Departe de răutăţile lumii. Bucăţi de suflet se desprind în fiecare zi de trupul meu. Sufletul meu plin de trări care se vreau înţelese. Parcă odată cu trecerea timpului simţi sărutul mai aproape de moarte. NU. Nu poate fi adevărat. Nici un vis nu se pregăteşte să moară. În existenţa mea absurdă sunt torturată de întrebările firii. Am sufletul treaz. Pe scena divină din teatrul lui Dumnezeu. Un Dumnezeu plin de iubire, care abia aşteaptă să te încrezi deplin în El şi numai în El. Dar, după cum am mai scris... nu te întrista pentru ce nu ai... ci bucură-te pentru ce ai!
De aceea aştept să vină încă o zi. Soarele parcă astăzi a strălucit mai altfel decât oricând. Păsările parcă au cântat mai frumos ca niciodată. Verdele pomilor parcă a ruginit. Dacă am putea să ne oprim şi să ascultăm doar o secundă, am auzi cum curge seva prin frunzele lor. Cum năvalnic curge şi sângele prin trupurile noastre. Trecătoarele noastre trupuri.

PAGINILE MELE