În vara în care am împlinit 15 ani am petrecut o vacanţă pe care nu am uitat-o niciodată. Şi au trecut destui ani de atunci.
Dimineaţă de august. Vă rog să opriţi aici îi ceru o fetişcană şoferului de autobuz. Mulţumesc şi drum bun.
Odată coborâtă din autobuz, fata îşi lăsă pentru moment bagajul lângă fântâna cu cumpănă, care a momit de departe călătorii însetaţi de apa vieţii. Ştia de mulţi ani fântâna, iar ciutura ei nu se golea niciodată. Că, aşa o lăsau trecătorii, mereu plină, pentru cei care urmau să facă popas, şi abia pe urmă plecau tihniţi spre treburile lor.
Simţii cum îi iau foc obrajii şi cum o cuprinde fiorul când îşi văzu bunica înaintea porţii. O aştepta. O femeie trecută de 70 de ani, înaltă şi uşor adusă de spate, cu ochii obosiţi de deceniile care au trecut peste ei, dar nu lipsiţi de frumuseţea, la care vremea parcă se încăpăţâna să nu-şi ceară tributul. Dar, mereu trişti. Calmul şi sensibilitatea, limpezimea cu care îi explica de ce are voie să facă asta şi cealaltă nu, vorba apăsată şi firea ei domoală de ardeleancă i-au hrănit amintirile de peste ani, căci Doamne, a iubit-o ca pe o sfântă şi infinite bucurii a trăit pe lângă ea.
Luă în cătare dealul pe care se afla casa bunicii şi o prinse dorinţa să-şi întindă braţele ca şi când ar fi vrut să cuprindă toată pădurea ce o înconjura, cu cerul ei de deasupra cu tot. Căsuţa veche de peste 100 de ani din locul acela cald şi liniştit, cu prispă şi târnaţ, dăinuie şi astăzi ca o binecuvântare în vârf de deal, cu toate amintirile generaţiilor care au împărtăşit sensurile acestei lumi. Vacanţele copilăriei şi le-a consumat aici, una câte una, cocoţată prin copaci după câte un măr sau ou de guguştiuc, alergând după fluturi, dar şi petrecând cu privirea pe Firica din ogradă, că aşa o chema pe joiana cu ochii mari şi blânzi, care pleca în fiecare dimineaţă cu cireada către paşunea satului, însoţită de un om mai mult bătrân decât tânăr şi mai mult ungur decât român. Nu era pe lume bucurie mai mare, când se apropia seara, iar de acolo din vârf de deal zărea silueta ei legănată care-şi purta anevoie picioarele către casă, pentru că, am uitat să vă spun: era o vacă bătrână. Nici ea nu uita să se oprească la fântâna cu cumpănă, iar după ce se adăpa din jgheab, privea înspre casa din deal mugind, ca şi când ne-ar fi anunţat: acum urc dealul!
Povestea de iubire dintre mine, căci eu eram fetişcana de atunci, şi sătucul acela uitat de lume, dar nu de Dumnezeul care potriveşte destine, continuă şi astăzi. Şi, cum altfel, când măicuţa mea tot pe dealurile astea şi-a stropşit genunchii şi coatele prin copacii care o pedepseau mereu pentru năzdrăvăniile ei.
Şi cum aş putea să uit părul acela înalt şi cu fructe mici, pe care o haită de copii neastâmpăraţi îl bătea cu o prăjină mare ca şi cum l-ar fi anunţat: – Hei! Suntem aici! N-ai vrea să ne arunci nişte pere?
Cum aş putea să uit bătaia pe care mi-ar fi dat-o bunicul dacă m-ar fi prins după ce i-am alungat toţi godacii şi i-a trebuit o jumătate de zi să-i adune? Cum aş putea să uit lanul de grâu din spatele casei, care atunci când adia vântul se legăna ca valurile mării, cum aş putea să uit pădurea care clocotea de cântecul păsărilor sau dealul plin de oi la păscut, pe nana Floriţă cu pruncii ei mulţi, rugii plini cu mure şi aricii care ieşeau seara din culcuşurile lor şi se plimbau prin iarbă?
Niciodată nu am uitat ziua când bunica m-a gătit frumos, cu o rochiţă roz, nouă, ciorapi cu patent şi pantofi de lac negri. Voia să mă ducă la biserica din sat în dimineaţa aceea de duminică. Înainte de plecare m-am dus la WC-ul din ogradă. O albină îmi tot dădea târcoale şi de frica ei am reuşit să ajung cu un picior să mă umplu de „noroc“! Am ieşit plângând de acolo. Când m-a văzut bunica, parcă a adunat în jurul ei toată veselia lumii, aşa de tare a năpădit-o râsul! Cu vocea ei caldă m-a liniştit, m-a schimbat şi într-un final am ajuns amândouă pe la sfârşitul slujbei, după ce m-a convins că trebuia neapărat în ziua aceea să mulţumesc Divinităţii că nu am căzut toată în mizerie, că aşa aş fi luat tot norocul lumii la mine. Astăzi când îmi amintesc mă amuz de fiecare dată.
Nu pot să uit nimic şi nici nu vreau. Aceste amintiri sunt visul unui dulce chin şi făr de ele mi-aş simţi sufletul gol şi fără noimă.
Nu pot să păstrez doar pentru mine ale mele frământări, ci am ales să fac eterna lume părtaşă la multe din călătoriile mele prin timp.
Multe după amieze pline îmi vin acum în minte, dar una m-a marcat pentru veşnicie. Simfonia verii mă duse într-o după amiază în punctul de a adormi, culcată cu capul în poala bunicii, când o voce caldă şi prea domoală începu să dea drumul unui crâmpei dramatic de viaţă. Cred ca gândurile-i dădeau năvală. Parcă dorea să-şi audă propria poveste de viaţă. Se trăgea dintr-o familie mai înstărită, a satului, pe care a bucurat-o Dumnezeu cu venirea pe lume a patru copii: două fete şi doi băieţi. Frumoşi erau toţi şi binecuvântaţi cu înţelepciunea ţăranului, care ştia pe atunci şi de ruşine şi de respect şi de politeţe. Unul din cei doi băieţi a legănat-o pe braţele lui, pe cea care mai târziu avea să mă zămislească pe mine: nepreţuita mea măicuţă.
Vremurile tulburi care au urmat au dus la înrolarea lui pe frontul care a produs distrugeri imense şi a cerut un sacrificiu uman de neînchipuit. Todiţa, că aşa îl alintau părinţii, deşi îl chema Florian, făcea parte din Regimentul 53 Infanterie. Avea să-i trimită bunicii mele, sora lui, mai târziu, o ultimă fotografie, pe spatele căreia îi scrisese: „al tău frate care nute uită niciodată până a vini la tine“.
Dar, într-o sumbră zi de octombrie, timpul i-a mutat secundele în afara vieţii, cu gândul dreptului la moarte precum cel la viaţă, şi sergentul Todiţa s-a stins pentru Patrie, la 24 octombrie 1941. Nimic nu a mai fost ca înainte.
Nemângâiaţi au trecut anii care au brăzdat chipurile părinţilor dar şi fraţilor lui. Nimeni nu a mai aflat vreodată unde-i zac rămăşiţele pământeşti. Abia peste ani mi-am găsit şi eu explicaţia tristeţii ochilor bunicii mele.
Dar, nici eu nu aveam să-mi găsesc liniştea mai târziu, iar apusurile de soare sângerau lacrimi, pe care ochii mei nu le mai puteau plânge pentru că erau prea fierbinţi şi grele. Şi mi-am făcut o promisiune. Nu-mi voi găsi liniştea până ce nu voi afla cărui pământ i-au fost încredinţate spre eternitate rămăşiţele lui. Şi am aflat. În această vară. UCRAINEI. Acolo îşi doarme somnul de veci, departe de casa şi limba de rai pe care s-a născut. Departe şi rătăcitor ca un albatros. Gândurile mele au îngheţat acum şi nu mai sunt beată de nelinişti. Octombrie zboară peste lume cenuşă de frunze. Poemele Edenului cântă crinului regal. Acelui crin regal, pe care eu l-am sădit în grădina mea de curând, cu inima mistuită de piedica timpului pusă între mine şi destin. Va fi primul şi singurul crin regal din grădina mea! Pe care i l-am închinat lui, ca un mic altar.
Fie-ţi ţărâna uşoară, unchiule Todiţă! În fiecare zi de 24 octombrie voi aprinde pentru tine o lumânare şi te voi pomeni. Căci prin venele mele curge şi sângele tău, cu care ai stropit o părticică din istoria lumii!
