Dimineaţă de iunie. Păşesc sfioasă pe poarta mănăstirii, unde toată liniştea lumii se învârteşte în jurul meu. Toate bucuriile şi tristeţile mele au aici o singură rădăcină, numită Dumnezeu. E ceva ce nu poate fi explicat, doar simţit.
– Doamne ajută - îi spun maicii stareţe, o femeie bătrână cât un secol, plină de ascultare şi blândeţe, aplecată de spate, de parcă toate poverile lumii le-ar fi adunat în grija ei.
– Doamne ajută - e răspunsul ei. Cu ce te pot ajuta fata mea? Vreau să pun o lumânare pentru pomenirea unei femei...
Hoţ de bună dimineaţă, luceafărul, steaua zorilor, dă la o parte vălul cerului ca să lase soarele să-mi ardă dorinţa ochilor ce vor să pârjolească cu privirea doi tei de dincolo de geam. Călătoresc mereu cu anotimpurile, dar cel mai dureros iubesc primăvara cu luna mai, al carei nume îmi sună mereu a îmbiere. Deschid fereastra larg şi aud ţipăt de rândunici care umplu văzduhul cu dansul lor. Sunt multe şi roiesc în jurul geamului meu ca şi cum ar vrea să mă salute de dincolo de spaţiu, iar eu mă trezesc şoptind: – v-am aşteptat atât de mult încât vă simţiam ca pe-o durere, ori de câte ori mă uitam spre cuibul părăsit. Că, doar zeii de aia au inventat dragostea ca să existe şi suferinţa. Vă iubesc păsări dragi, fiinţe din grădina Domnului. Da, păreţi nişte sfinte cu înfăţişarea voastră de călugăriţe îmbrăcate în alb şi negru.
– Dar voi ştiţi că în fiecare primăvară când vă întoarceţi îmi răniţi sufletul cu o amintire? A unei femei, care a venit pe lume într-o dimineaţă binecuvântată, în care luna se despuia de săruturile nopţii cu brazii de pe culmi dar şi de îmbrăţişările cu stele rătăcite. Tot aşa într-o noapte, cu vreo 2 ani în urmă, luna ţinea între braţele ei puternice o stea care tocmai voia să cadă. Şi... steaua a căzut. Iar de atunci stăpâna întunericului pare mai rătăcită şi mai palidă, iar noaptea şi mai neagră.
– Aţi simţit vreodată o legătură stranie cu o persoană cu care n-aţi schimbat în viaţa voastră o vorbă? Trăiesc cu obsesia destinului acestei femei şi nu-mi voi găsi liniştea până ce nu voi aşterne pe hârtie povestea modestă a acestei vieţi, pentru eternitate, cu aceeaşi dorinţă cu care atunci când ploaia cade în izvoare ştie că apa lor ajunge peste tot.
O făptură venea pe lume în urmă cu o jumătate şi ceva în plus de secol într-o familie de oameni buni şi cu frica lui Dumnezeu. Era rodul dragostei presărat în venele lor într-o primăvară când toate sufletele se deschid spre o nouă viaţă. Aşa se întâmpla şi în această familie. Făptura care avea să scoată primul scâncet victorios asupra lumii aveau s-o boteze puţin mai târziu Lucia, nume care provine din latinescul „Lux” care se traduce prin termenul Lumină. Era un nume predestinat. De ce spun asta? Peste ani absolvea o facultate de filologie şi cu priceperea ei reuşea mereu să lumineze minţile celor pe care-i păstorea ca profesor.
Anii au trecut şi a devenit o tânără atrăgătoare. Înaltă, cu părul de abanos, pielea uşor măslinie, ochi negrii ca adâncimea codrilor, ea reuşea să-şi bucure părinţii cu frumuseţe şi înţelepciune. Adică, aşa cum se spune că, oamenii frumoşi au viaţa plină şi fericită. Ei înţeleg mereu că cel mai important pe lume e să trăieşti. Dar.. nu oricum.
Şi iată că după moartea prematură a ambilor părinţi în sufletul Luciei a început să încolţească îndoiala în oameni. Omul. O fiinţă slabă supusă tentaţiei, riscului, atras de lucruri care fac rău, care rănesc care depăşesc puterea de înţelegere. Omul. Plin de pasiuni, de patimi, de năravuri. Stăpânit de dezmăţ, de desfrâuri, de apucături, de destrăbălare. Omul. Această imperfecţiune gravă fără principii şi moralitate, fără suflet şi simţire. Uneori.
Încercarea de cunoaştere a oamenilor era mai ucigătoare decât o sabie. Cu astfel de oameni a avut de-a face într-o etapă a vieţii ei, motiv pentru care a ales să stea tot mai retrasă de cele lumeşti şi să încerce câteva răspunsuri la întrebări de genul celor pe care mi le pun şi eu destul de des: cine sunt, unde rătăcesc şi de ce?
Poate că simţea, aşa cum simt şi eu mai mereu, că trăia blestemu-nstrăinării de timpul ei.
A venit şi o după amiază în care o prezenţă nevăzută îi lumină mintea, iar ecoul unei voci îi şopti că mai bine şi-ar înţelege viaţa departe de ispitele lumeşti.
Şi... s-a călugărit.
Am zarit-o peste ani de cateva ori pe stradă, îmbrăcată în călugăriţă. In alb şi negru. Straiele rândunicii. Avea acel aer de sfântâ, de excepţie, de dedicaţie. Mereu tristă şi îngândurată.
N-am înţeles niciodată, uitându-mă în urmă, dacă pornirea la călugărie a ales-o dintr-o răzvrătire împotriva vieţii, uitând de păcatele lumeşti făcute cu foc şi multă dăruire, pe care nici măcar Dumnezeu nu le mai punea la socoteală.
Şi anii treceau iar Lucia nu-şi mai găsea locul în lumea aceasta nebună. În loc să-şi ancoreze viaţa prin credinţă, plutea mereu în derivă. În abisul ei existenţial se dădea lupta între dragostea pentru Dumnezeu şi cea pentru om, produsul propriei lui istorii. Şi a cedat. A renunţat la călugărie. A ales să se întoarcă printre semeni, luptând să-şi înţeleagă valoarea şi rostul ei în această lume. A mai pierdut încă o luptă. A ales să trăiască în pustietate, departe de casa părintească, departe de lume.
Alo! 112? Ştiţi, noi suntem o pereche de tineri. Ne plimbam prin pădure şi....am zărit ceva. Pare a fi un cadavru de femeie devorat de fiarele pădurii...
De la an la an, tu primăvară a sufletului meu, mă faci să simt durerea mai mult, tot mai mult. De ce? Pentru că mintea mea nu ucide tainele pe care le întâlneşte?
Şi dacă mi-aş fi făcut puţin timp să mă opresc o dată, măcar o dată, în preajma ei, să-i ţin mâinile între ale mele, s-o strâng la piept ca pe un psalm, aş fi reuşit s-o ajut să treacă peste momentele de grea încercare? Mă întreb...
Lună nu mai fii tristă. Steaua care a plecat din braţele tale e în altă emisferă. S-a transformat în rândunică. În fiecare primăvară se întoarce la geamul meu şi-mi trezeşte mereu aceeaşi amintire. O amintire care mă chinuie.
